Tentația ar fi să considerăm această nouă înfrângere în fața Sharapovei mai importantă decât cea de la Roland Garros. Mai frustrantă, mai revelatoare și cu mai multe semnificații, care nu prevestesc nimic bun pentru viitor.
E de înțeles. Față de Paris, Simona a avut acum meciul în mână, l-a condus pe tabelă de la început și până la fatidicul 4-4 din decisiv. A pierdut încă o dată la limită, depășită la sprintul final, iar toată România care a privit meciul la televizor, acea Românie pe care tot Simona a mobilizat-o și a adunat-o de partea ei, s-a dus necăjită la culcare, întrebându-se, citez comentariul cuiva de pe Facebook, ce e de făcut?
E de înțeles și tristețea oamenilor: asentimentul general era că, după două înfrângeri strânse, de data asta va fi rândul Simonei, iar prima victorie la Sharapova nu mai poate fi scăpată. În loc de asta, am înghițit în sec, ca la Paris, iar ce doare mai mult e senzația că trăim iar, chipurile, unul dintre acele momente tipic românești, în care suntem foarte aproape, dar nu putem sări pârleazul.
Or, Simona tocmai asta a făcut până acum, a spulberat toate miturile cum că noi nu putem, noi nu suntem în stare, nouă ni se întâmplă mereu numai rele. De aici și sentimentul contradictoriu: ce e de făcut? După atâtea bucurii de la Simona, după o ascensiune către top aproape fără de cusur, Cincinnati seamănă cu ceea ce ar putea fi prima decepție.
Tentația trasului de concluzii e de înțeles, dar concluziile prăpăstioase să mai aștepte.
