Într-un articol recent din Vanity Fair, scriitorul şi jurnalistul Christopher Hitchens atacă violent Pakistanul pentru jocul dublu pe care îl practică: deşi Islamabadul primeşte anual 3 miliarde de dolari de la Statele Unite, nu s-a sfiit să îl ascundă pe duşmanul declarat al acesteia, Osama bin Laden. Totodată, acuzaţiile lui Hitchens se îndreaptă şi către America.
Christopher Hitchens, unul dintre cei mai cunoscuţi intelectuali din Statele Unite (deşi este cetăţean britanic, Hitchens trăieşte în America), este, fără îndoială, şi una dintre cele mai fascinante şi exuberante personalităţi publice: după ce în anii ’80 era considerat drept o portavoce strălucitoare a stângii politice, fatwa lui Ayatollah Khomeini, prin care acesta cerea uciderea scriitorului Salman Rushdie, l-a făcut să îşi revizuiască complet poziţia.
După atacurile din 11 septembrie 2001, Hitchens s-a numărat printre susţinătorii războiului din Irak, ceea ce i-a făcut pe mulţi foşti colegi din aripa stângă a spectrului politic să îl numească „neoconservativ”. Hitchens a replicat că nu se consideră „în nici un fel conservativ”, însă nu a renunţat să adopte poziţii internaţionaliste şi intervenţioniste. De asemenea, Hitchens este unul dintre reprezentanţii cei mai de seamă ai mişcării „Noul Ateism”.
În articolul din Vanity Fair, Hitchens înfierează cu furie atât societatea cât şi elitele politice şi militare ale Pakistanului. „Aceasta este o societate în care violul nu este o crimă, ci o pedeapsă”, scrie el, explicând că în faţa tribunalelor religioase din Pakistan, o femeie poate fi condamnată la viol fie şi numai în baza unor zvonuri privind presupusa sa lipsă de modestie.
Cât despre clasa politică, Hitchens o acuză de lipsă de bărbăţie – citând cazul preşedintelui Asif Ali Zardari, care, spune autorul, „se ploconeşte zilnic în faţa forţelor despre care toată lumea ştie că au ucis-o pe soţia sa, Benazir Bhutto”. Ce credibilitate poate avea acest bărbat „fără onoare”, care promite să apere suveranitatea ţării sale în faţa Statelor Unite, acceptând totodată ajutoare americane anuale în valoare de 3 miliarde de dolari, chestionează Hitchens.
De unde vine ura?
Cât despre întrebarea de ce urăsc pakistanezii America, răspunsul este simplu, spune autorul: „Ne urăsc pentru că sunt dependenţi de noi; cele două simboluri principale ale mândriei naţionale pakistaneze, armata sa şi programul nuclear, parazitează indulgenţa şi protecţia americană”.
Armamentul militar pakistanez, construit, spune Hitchens, cu singurul scop de a ameninţa democraţia învecinată, India, arată însă şi adevărata dimensiune a ipocriziei politicienilor americani, care se feresc să pună punctul pe i în această problemă, preferând pur şi simplu să închidă ochii în faţa ei. Acesta nu este singurul caz, spune Hitchens; la Washington, nu era un secret nici că talibanii au fost finanţaţi de Pakistan pentru a coloniza Afganistanul, nici că oraşul pakistanez Quetta a găzduit terorişti Al Qaida, şi nici că Khalid Sheikh Mohammed, arhitectul principal al atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001, s-a ascuns în Rawalpindi, la o aruncătură de băţ de cartierul general al armatei pakistaneze.
Hitchens îl citează pe filozoful francez Bernard-Henri Levy, care a arătat că aproape fiecare capturare a unui terorist important în Pakistan a avut loc cu circa o săptămână înaintea unui vot în Congresul american asupra reînnoirii subvenţiilor pentru guvernul de la Islamabad. Însă, spune Hitchens, „nici măcar eu nu am fost destul de cinic cât să cred că Osama bin Laden ar primi cadou o vilă într‑un oraş-garnizoană aflat la periferia Islamabadului”.
Duplicitate şi laşitate
Dacă autorităţile pakistaneze ar fi admis oficial că acordă adăpost luptătorilor Al Qaida şi talibanilor, acum cererea lor de a nu le fi lezată suveranitatea ar avea cel puţin „o validitate grotescă”, spune Hitchens – însă neruşinarea, duplicitatea şi laşitatea lor nu le mai permit nici măcar atât. Deşi Statele Unite nu se află pentru prima oară în postura câinelui clătinat de coadă (serviciile secrete ale generalului Pinochet, un alt „aliat¨ american, au avut chiar temeritatea de a arunca în aer o maşină în mijlocul Washingtonului, în 1975), manipularea atât de făţişă practicată de Pakistan ar trebui socotită cel mai josnic şi putred lucru în care America s-a lăsat implicată vreodată, spune Hitchens.
Un exemplu perfect al dualităţii pakistaneze a fost decizia serviciilor secrete de a face public numele şefului biroului CIA din Islamabad ca răzbunare pentru raidul american în urma căruia Osama bin Laden şi-a găsit moartea.
Nu este pentru prima oară când America trebuie să se simtă ruşinată că a fost jucată pe degete, afirmă Hitchens; în anii ’50-’60 l-a înarmat şi susţinut pe dictatorul pakistanez Ayub Khan; în 1971 a închis ochii la genocidul practicat în Bangladesh de generalul Yahya Khan – iar apoi s-a lăsat păcălită de un alt militar, generalul Zia-ul-Haq, care, pretinzându‑se un luptător împotriva comunismului, a primit de la Statele Unite mână liberă în crearea unui program nuclear.
La începutul acestui mileniu, spune Hitchens, „Pakistanul a devenit un supermarket al materialelor necesare construcţiei unei bombe atomice , vândut Libiei şi Coreii de Nord de către A.Q. Khan, antreprenorul nuclear finanţat de stat, care este totodată un erou naţional (ceea ce ar trebui să spună multe); printre oamenii de ştiinţă care au participat la programul său se numărau şi trei simpatizanţi ai talibanilor”.
„Un etern milog ridicol”
„Dacă Pakistanul ar fi o persoană”, spune Hitchens, „el (căci ar fi un el) ar trebui să fie complet lipsit de umor, paranoic, nesigur, uşor de ofensat, care ar crede că are mereu dreptate şi ar fi plin de milă şi totodată ură faţă de sine însuşi”.
Hitchens ţine să sublinieze relaţia strânsă dintre aceste ultime trei „calităţi”: credinţa în propria dreptate provine din ideea că Pakistanul reprezintă întreaga religie musulmană; mila faţă de sine este alimentată de faptul că ţara nu are aproape nimic altceva de care să poată fi mândră; iar ura faţă de sine este o consecvenţă a stării jalnice în care se găseşte ţara, descrisă de Hitchens drept „un etern milog ridicol, o ţară de cerşetori condusă totuşi de o elită ultrabogată şi ultracoruptă”. Cât despre paranoia, adaugă Hitchens, acest pakistanez ipotetic ar fi şi „un antisemit îndârjit, care a gemut de plăcere la decapitarea jurnalistului american Daniel Pearl şi nu poate trăi fără să îi învinovăţească pe evrei de rănile pe care şi le-a provocat prin automutilare”.
Şi cu toate acestea, remarcă Hitchens, la cinci zile după ce forţele americane l-au omorât pe Osama bin Laden, generalul Ashfaq Kayani, conducătorul suprem al armatei pakistaneze a avut aroganţa să ameninţe Statele Unite că o nouă acţiune similară ar atrage după sine o reevaluare a relaţiilor pakistano-americane. „Cât de penibil este”, spune Hitchens, „că un pakistanez, şi nu un american, a fost primul (şi singurul) lider care a spus acest lucru atât de necesar”.
În încheiere, Hitchens amin-teşte că la Washington se spune că situaţia din regiune s-ar înrăutăţi dacă Statele Unite ar înceta să înghită toate afronturile Pakistanului. Însă, spune Hitchens, „acest argument superficial ignoră faptele istorice: de fiecare dată când liderii pakistanezi s-au purtat mai rău, ei au fost răsplătiţi de americani”.
Cum s-ar putea înrăutăţi situaţia, întreabă Hitchens, dacă Statele Unite ar rupe relaţiile cu Pakistanul şi s-ar alia cu India, cea mai mare democraţie din lume, şi cu o populaţie musulmană aproape la fel de mare ca aceea din Pakistan? Sau dacă americanii ar asculta în sfârşit de afganii care le spun de ani zile că poartă un război în ţara greşită? Atâta timp cât America va continua să se lase mustrată de oameni ca generalul Kayani, conclude Hitchens, ea va pune în pericol vieţile soldaţilor săi care luptă împotriva extremiştilor islamişti – şi va dezonora victimele de până acum ale acestei lupte.
