Cei mai mulţi fumători ştiu bine că renunţarea la acest obicei este, în ciuda tuturor campaniilor de prevenire, a avertismentelor de pe pachete şi a nenumăratelor sfaturi accesibile la un clic distanţă, o luptă greu de dus. Jurnalistul Ionuţ Dulămiţă a avut parte de propria luptă, despre care scrie pe Think Outside the Box. „Am fumat 15 ani, până la vârsta de 30, şi nu-mi puteam imagina viaţa fără ţigări. Erau ca aerul sau apa,” mărturiseşte Dulămiţă, într-un text pe care vă invităm să-l citiţi mai jos.
“Asta e a 4-a zi de când stă acolo, pe un colț de birou, cu frunzele alea uscate împăturite lasciv, zici că sunt bucăți de carne macră într-o șaorma sau crispy strips. Altfel, sunt bombardat numai cu mesaje de încurajare de la prieteni: ‘Când o să te îmbeți prima oară în Control, o să tragi din țigară ca un pușcăriaș, îi fumezi și filtrul, tragi din el până-l carbonizezi. O să te arzi la degete în plm’. Aseară am mâncat 6 banane (mici)”. Am scris asta pe Facebook după ce m-am lăsat de fumat, fix acum două luni. Ispita era ultima ţigară. Fumatul redevenea seducător după ce, cu puţin timp în urmă, aproape că mă făcea să vomit. Am fumat 15 ani, până la vârsta de 30, şi nu-mi puteam imagina viaţa fără ţigări. Erau ca aerul sau apa.
Am fumat prima oară la ţară, în spatele şcolii din sat. O noapte de iarnă, o lumină difuză, euforie, teamă. Pieptul încordat, muşchii abdomenului contractaţi, endorfine, un sentiment pervers al rebeliunii care anunţa o lume nouă, cu plăceri interzise. Totul era excitant atunci. Fetele, băieţii, pufăitul lor languros la colţuri de bloc, palmatul Săniuţei, fragilitatea normelor sociale, invincibilitatea şi imprevizibilul adolescenţei. Mi s-a făcut rău când am tras primul fum în piept. Era un Winchester, o ţigară tare, cu miros strident şi gust de algocalmin. Fumam rar la început, iar ameţelea şi greaţa au persistat câteva luni. M-am încăpăţânat însă să trag mai departe, să îndur, să nu fiu un marginal al cool-ului. Simţeam cum mi se întăreşte pieptul, cum devin bărbat. În liceu mergeam la “colţul fumătorilor”, un loc retras, cu două tomberoane, unde fumatul anula diferenţele de clasă, falia dintre elevi buni şi elevi răi, dintre cuminţei şi golănaşi.
În facultate, fumatul n-a mai fost aşa exotic. Eram la începutul vieţii adulte, aşa că beneficiam de mai multă toleranţă din partea autorităţii. Inclusiv a maică-mii, căreia i-am spus de la 18 ani că fumez şi de-atunci nu mi-a impus nicio limită. De-atunci, fumatul n-a mai fost un act rebel şi de integrare într-o categorie specială, a început să umple un gol. Un gol al jenei, al ruşinii. În toţi anii facultăţii m-am simţit stingher când ieşeam în club, chiar dacă eram înconjurat de prieteni. Şi fumam mult ca să-mi ascund stângăcia socială. Îmi ţineam mâinile ocupate, altfel ar fi căzut ca bolovanii şi m-ar fi tras spre podea. Fumam ca să nu arăt ridicol stând stană în mijlocul unei mulţimi în frenetică mişcare, paralizat în faţa unor manifestări incomod de extrovertite ca dansul sau flirtul. Fumam şi beam încontinuu, rezemat de perete, cu o privire misterioasă, pozând autosuficienţa şi zâmbind ironic, pişat pe mine de frică pe dinăuntru.
Alcoolul şi tutunul au fost ustensile indispensabile în funcţionarea mea socială şi în jocul seducţiei. Dar şi acte pur hedoniste. O vreme, fumatul m-a făcut să mă simt superior. Îmi ziceam că nefumătorii nu cunosc plăcerea. Cum ţi se umflă pieptul de fum şi te gâdilă ca atunci când te îndrăgosteşti. Cum îl exalezi cu senzualitatea unui sărut. Cum îţi alunecă ţigara între degete cu voluptate controlată. Cum ţi se umezeşte filtrul între buze. Cum îţi întărâtă anxietatea, care îţi excită vigilenţa. Şi nu e de mirare, aveam să citesc recent că o doză mică de nicotină acţionează mult mai rapid decât heroina injectată direct în venă şi că substanţa dispare din organism cam după o oră jumate de la ultima ţigară. Aşa se explică de ce mulţi fumează cam 20 de ţigări pe zi. Dacă un shot de heroină echivalează cu 100 de orgasme simultane, ţigara e un orgasm continuu.
Asta până când, ca la orice drog, apare toleranţa, obişnuinţa care reduce din plăcere. La mine a început să apară după ce am intrat în câmpul muncii. La job, ţigara înseamnă procrastinare, socializare, stress management. Fumăm când suntem stresaţi şi nervoşi, ne calmează şi în acelaşi timp ne mobilizează. Fumatul ne dă şi iluzia creativităţii. Viaţa e plictisitoare, e rutină, fumezi, lucrezi, fumezi, ajungi la două pachete pe zi. De când am început să lucrez, fumam şi acasă (înainte doar în oraş) şi excesiv de când am început să lucrez de-acasă. Într-o vreme chiar ajunsesem la două pachete pe zi, după care am redus la unul şi jumătate.
