Sărbătorile de iarnă sunt anunţate, în fiecare an, de colindători. Şi în Dobrogea există din vremuri străvechi obiceiul colindatului, în linii mari asemănător celorlalte zone ale ţării.
„Deşi Dobrogea a fost primul pământ românesc creştinat, totuşi prezenţa colindelor religioase, inclusiv a elementelor şi termenilor de origine creştină în colinde este mult mai redusă decât în celelalte provincii, datorită condiţiilor mai puţin prielnice practicii bisericeşti pe care acest ţinut le-a oferit. Sunt evidente în schimb frecvenţa şi multitudinea colindelor de factură medievală, caracteristice, de altfel, întreg sudului ţării”, precizează Maria Magiru, coordonatorul ştiinţific al cercetării intitulate „Dobrogea – studiu etnografic”.
Cetele de colindători porneau din zori la colindat şi se întorceau seara târziu acasă. Membrii cetei erau tineri admiraţi de comunitate. Existau chiar şi câteva criterii de admitere în ceată, dintre care amintim: să aibă armata făcută, să ştie a scrie şi a citi, să nu fie divorţat sau văduv, să nu fie beţiv sau hoţ. De asemenea, tinerii aveau obligaţia de a participa la toate repetiţiile şi să dea ascultare şefului de ceată.
Ţuicarul strângea băutura primită
În plus, avea loc repartizarea funcţiilor. În cercetarea etnografică derulată de dr. Maria Magiru, aflăm, de exemplu, că existau: Ajutorul (la Cochirleni) sau Susţinătorul (la Ciobanu) care preia atribuţiile conducătorului cetei de colindători când acesta nu şi le poate îndeplini. Mai era Capul de chez (numai la Rasova), cel care răspunde de executarea repertoriului de colinde. Casierul, cea mai importantă funcţie după cea de conducător, are ca responsabilitate primirea şi păstrarea banilor, până la împărţirea lor. Contabilul (la Canlia) şi Socotitorul (Viile, Ion Corvin) ţineau socoteala banilor primiţi de casier. Măgarul, numit (la Băneasa) şi Cărăuş, căra sacul cu darurile primite de colindători. Ţuicarul, funcţie întâlnită numai la Ciobanu, căra băutura primită de ceată. Iapa (la Rasova) intra în casă şi prin jocul gesturilor impulsiona gazda să fie darnică în răsplătirea colindătorilor. Pisica se uita dacă nu cumva gazda a uitat afară, la uscat, cârnaţii, produse care luau imediat drumul traistei. Colăcarul, funcţie tradiţională în cetele de colindători numai la Oltina şi Cochirleni, a dispărut din Dobrogea de Sud, în ultimii ani.
Tradiţii strămoşeşti
Şi în Dobrogea, colindatul adulţilor este precedat de cel al copiilor. „O situaţie aparte, unică în Dobrogea de Sud, se întâlneşte în localitatea Mereni, unde foarte rar se colindă din casă în casă, de regulă de câte unul – doi copii pe la rude. Copiii se strâng în locuri bine stabilite de localnici, fiind aceleaşi de ani de zile, unde vin şi gospodari care vor să dăruiască colindătorii”, precizează criticul de artă populară. În satele din sud-vestul Dobrogei şi limesul dunărean, partea de sat în care ceata avea drept de colindat se numea mahala. În zilele noastre, termenul a fost înlocuit de sectoare, vechea denumire de mahala utilizându-se numai la Aliman şi Lipniţa. Un alt lucru interesant consemnat de Maria Magiru este că la Corbu, în seara Ajunului, casele cu fete de măritat şi cele ale tinerilor care au făcut parte anul trecut din ceată şi s-au căsătorit între timp, sunt colindate de Juni, obicei venit în anul 1942, prin schimbul de populaţii, din Cadrilater, unde a fost adus de coloniştii din nordul Argeşului, la începutul secolului al XX-lea.
Colind de mort
Dacă în alte zone ale ţării cetele îşi anunţau sosirea prin strigături şi chiuituri, în Dobrogea de Sud, unde satele sunt de tipul adunat, uneori chiar îngrămădit, distanţa de la o gospodărie la alta este aşa de mică încât colindele care se cântă afară, la uşă şi fereastră, se auzeau şi la casele vecine, avertizând gospodăria următoare că va fi vizitată de colindători. Gospodarul ieşea la uşă pentru a-i întâmpina pe vestitorii Naşterii Domnului. „Colindătorii urează pe la toate casele, chiar dacă unul dintre ei sau părinţii lui nu sunt în relaţii bune cu familia de colindat. În Canlia, Coslugea, Almalău, Satu Nou, Oltina, Aliman, Dunăreni, Lipniţa, Vlahi, Rasova, Cochirleni şi Ciobanu sunt colindate chiar şi casele în care a fost sau chiar se află un mort, cântându-se Colindul de mort, integrat unui ceremonial aparte cu elemente preluate din cel de înmormântare. În general, ei sunt primiţi, chiar şi de familiile cele mai sărace, pentru că urarea lor este considerată benefică, aducătoare de sănătate şi prosperitate”, se mai menţionează în studiul dedicat tradiţiei colindatului la dobrogeni.
Cinstirea colindătorilor
Cel mai aşteptat moment de către colindători este răsplătirea lor atunci de către gazde. În Dobrogea, după Urarea colacului, în unele localităţi precum Lipniţa, Băneasa, Ion Corvin, Negureni, urmează Urarea turtiţei; gazda cinsteşte urătorii cu băutură şi mâncare. La casele înstărite ei sunt aşezaţi la masă şi se înfiripă o adevărată petrecere. Darurile tradiţionale erau colacii de grâu curat (în satele din sud-vestul Dobrogei – colac, ţuică şi carne). Colacul era nelipsit, iar uneori se ofereau un pahar cu vin şi o lumânare aprinsă. „Iniţial, ceata era răsplătită cu bani numai la casele cu fete mari, pentru că acestea aveau o destinaţie bine precizată: iniţierea balurilor organizate până la Bobotează, petreceri la care participau flăcăi şi fete. Alături de bani şi băutură, astăzi cetele mai sunt răsplătite cu cocături – colaci, cozonaci, plăcinte, gogoşi, produse din carne – cârnaţi, caltaboşi, sângereţi, dulciuri şi fruct, mai ales mere şi nuci, accidental brânză şi peşte. Ca şi componentă, darurile diferă de la localitate la localitate. În satele din sud-vestul Dobrogei, ele constau, în general, din colaci, cozonaci, cârnaţi şi vin. La Rasova, Seimeni, Seimenii Mici, Dunărea – ţuică şi gogoşi. La Vulturu, ţuică şi dulciuri. Mărimea darurilor este determinată nu numai de starea socială a celui colindat sau generozitatea lui, dar şi de amploarea secvenţelor rituale care, la rândul lor, în majoritatea cazurilor sunt în corelaţie cu statutul gospodarului în comunitate, statut conferit nu atât de amploarea bogăţiei, cât de prestigiul său”, subliniază Maria Magiru. După urarea darurilor, colindătorii părăseau gazda cântând colindul de plecare sau încheiere, un colind scurt.
