“Negeat” este un cuvânt tătăresc care înseamnă “eliberare” în limba română. A fost aşadar foarte nimerit să discutăm cu imamul Osman Negeat (70 de ani) despre eliberarea cultului musulman din chingile comuniste.
“Trădarea din Crimeea” este o scurtă descriere pentru cel mai negru episod prin care au trecut musulmanii români în perioada postbelică. Osman Negeat îl prezintă ca pe o răzbunare a ruşilor faţă de comunităţile mahomedane care s-au retras din faţa germanilor în Al Doilea Război Mondial. De asemenea, imanul geamiei Hunkiar din Constanţa povesteşte despre cum emigrau musulmanii din România comunistă şi despre temerile celor care rămâneau.
Cum v-aţi hotărât să deveniţi preot?
Osman Negeat: Au vrut părinţii mei să mă dea la o şcoală teologică deoarece bunicii din partea mamei sunt veniţi din Crimeea, unde stămoşii mei au urmat, pentru şapte generaţii, şcoli teologice. Părinţii n-au vrut să se termine tradiţia cu mine şi m-au trimis să devin preot. Eu, copil fiind, am simţit că trebuie să fiu înţelegător şi să le îndeplinesc dorinţa.
Dar când v-aţi dat seama şi dumneavoastră că într-adevăr voiaţi să urmaţi calea teologică?
O.N.: După ce am intrat în seminar m-am bucurat, n-am regretat că am acceptat dorinţa părinţilor. Poate am avut şi o înclinaţie către această meserie şi sunt convins că am fost şi folositor comunităţii mele din punct de vedere spiritual – şi ca imam, şi ca muftiu. Am lucrat neprecupeţit ca să fiu la un nivel al cerinţelor comunităţii musulmane din România.
Daţi-ne un singur exemplu, ce a însemnat să fiţi “folositor” comunităţii?
O.N.: Credincioşii musulmani au avut foarte mult de suferit în timpul regimului comunist, care nu agreea niciun fel de cult. Toate religiile erau sabotate pentru că regimul dorea să diminueze din activităţile religioase. Dar cei care au făcut o şcoală teologică ştiau că populaţia dorea să trăiască aşa cum s-a născut, în credinţă. Chiar dacă au fost greutăţi, chiar persecuţii, musulmanii ţineau foarte mult să dăinuiască religia lor în familie şi în societate. Eu ştiu că dacă eşti un om religios, atunci eşti corect şi folositor ţării unde trăieşti. Aveam atâtea cerinţe religioase care trebuiau îndeplinite şi fără preoţi pregătiţi, fără imami, cine le-ar fi realizat?
Aţi spus că au fost persecuţii împotriva musulmanilor. Ce se întâmpla?
O.N.: Noi auzeam că cei care participă la slujbe erau chemaţi de către organizaţiile de partid şi erau mustraţi, atenţionaţi că nu pot să promoveze la lucru dacă sunt şi credincioşi. Populaţia avea o teamă din cauza asta. Cei vârstnici participau, dar tinerii parcă aveau o reţinere. Însă bunul Allah, milostivul Allah, atotputernicul Allah face într-aşa fel încât să vină şi zilele dorite. Şi a sosit şi acel timp, după 45 de ani. După Revoluţie parcă au răsuflat mai uşuraţi credincioşii musulmani, parcă s-a înmulţit numărul lor. Sunt 6-7 lăcaşuri de cult musulmane în municipiul Constanţa, iar în momentele importante sunt pline, aproape neîncăpătoare.
“Se auzea”, aţi spus când v-aţi referit la presiunile regimului comunist asupra credincioşilor. Dar dumneavoastră aţi avut vreodată vreun contact direct cu vreun reprezentant al regimului?
O.N.: Trebuie să fiu foarte corect şi cinstit în faţa Atotputernicului şi să spun că n-am avut probleme cât am funcţionat ca imam. Niciodată n-am fost avertizat sau intimidat. Dar ce se întâmpla cu alţi enoriaşi se auzea, în familie sau în anumite întruniri. Dacă îi întrebai de ce nu vin la slujbe, răspundeau că se tem să nu le facă cineva o sesizare şi să nu aibă de suferit.
Dar sesizările acestea se făceau tot din cadrul comunităţii musulmane, nu? Cineva pâra?
O.N.: Ştiţi că indiferent de religie, dacă trăieşti într-o comunitate sunt oameni care pot să nu te vadă cu ochi buni. Poate erau şi din comunitatea noastră buni credincioşi care nu agreau ce făceam noi şi se gândeau că poate dacă fac o sesizare vor avea un avantaj.
Ştim că unii preoţi musulmani au fost arestaţi în comunism…
O.N.: Eu am o carte în care sunt menţionaţi mai mulţi musulmani români care au avut probleme cu regimul. Unul dintre ei este fostul imam Ali Becmambet, care acum are 99 de ani. Sunt nişte poze în această carte care îi arată pe cei condamnaţi. Câteva exemple (citeşte din carte): este vorba de Smabet Iusuf Efende – dânsul a fost condamnat pe viaţă. Un alt coleg de-al meu, tot pe viaţă. Nemdu Memet, fratele muftiului care a stat peste 40 de ani în funcţie, dar care nu l-a putut ajuta. Edip Memet Ali – tot pe viaţă, Ali Becmambet – 20 de ani, dar a făcut doar 12 ani pentru că a venit Decretul din 1964. Apoi Mustafa Amet, fost muftiu, 10 ani. Au fost zeci şi zeci de condamnaţi pentru cel puţin 10 ani. Unii au decedat în timpul anchetelor, alţii la penitenciare. Sunt o sumedenie, o listă întregă.
Ce au făcut să supere conducerea comunistă?
O.N.: Oamenilor ăstora li s-a imputat că au ajutat pe acei crimeeni care s-au refugiat în Dobrogea după Al Doilea Război Mondial. Da, comunitatea tătaro-musulmană din România i-a ajutat! Ruşii le reproşau însă musulmanilor din Crimeea că au fugit pe când ţara se bătea cu germanii. Îi considerau trădători. Ăsta era un motiv. Dar li se mai găsea şi alte motive: că au colaborat cu diferiţi reprezentanţi ai Republicii Turce sau că au ajutat nişte partide neagreate de regimul comunist. De asta foarte mulţi au avut foarte mult de suferit.
Dar atunci când se întâmplau aceste nenorociri comunitatea musulmană din România ştia de ele?
O.N.: Nu! Majoritatea celor care s-au eliberat în 1964 n-au zis că au suferit. Numai familia ştia despre ce era vorba. Le era în continuare teamă să mai vorbească, nu voiau să se repete prin ce au trecut. O parte nici n-au mai apucat să se destăinuie, o parte au plecat din ţară. Dar unii au scris şi au vorbit după Revoluţie.
În anii ’80 au mai fost probleme cu autorităţile comuniste?
O.N.: Atunci nu. Regimul comunist se întărise, erau cadre mai bine pregătite, unii erau oameni cultivaţi. N-au mai făcut persecuţii. Totuşi, regimul era regim. Trebuie să păstreze şi să protejeze totodată. Din asta trăiau. Dar au făcut ce-au făcut şi iată că s-au prăbuşit.
După Revoluţie au fost mulţi musulmani care au plecat din ţară?
O.N.: Au plecat o parte. Dar au plecat şi până la Revoluţie, în Turcia. Cei care voiau să plece înainte de ’89 reuşeau, însă greu. Făceau o cerere, cu un motiv serios. Dar autorităţie le cereau să cedeze locuinţa. Dacă insistau, plecau.
V-a fost vreodată frică în timpul comunismului că toată represiunea putea să ducă la destrămarea cultului musulman din România?
O.N.: Nu putea să se întâmple aşa ceva pentru că România avea în acel timp foarte bune relaţiI cu ţările islamice, în special cu cele arabe. Neoficial, s-ar fi auzit dacă autorităţile făceau lucruri neportivite asupra întregii populaţii musulmane. Parcă noi, musulmanii, am fost trataţi mai avantajos, mai generos din acest motiv.
