Umblă vorba, de la o vreme încoace, că una dintre priorită-ţile puterii ar fi punerea cu botul pe labe a culturii române. Vechile reflexe comuniste sau, mai exact, totalitare, de subordonare a culturii centrului unic de decizie, în vederea unui control propagandistic par să nu fi dispărut. Desigur, tendinţa de a aşeza o labă păroasă pe patrimoniul material şi imaterial al culturii române vii poate fi astăzi reinterpretată.
Se poate, de pildă, spune că înainte vreme dorinţa centrului unic al naţiunii, Partidul Comunist, era aceea de a impune o agendă tematică şi un limbaj formalizat ideologic de la care orice abatere însemna o erezie. Astăzi nu se petrece, în niciun caz, aşa ceva, măcar pentru faptul că nu există între partidele prezente la putere o convergenţă ideologică (una e liberalismul, alta e social-democraţia, oricâte apropieri li s-ar putea găsi, trecând peste inerentele lor asperităţi de poziţionare). Ceea ce se petrece este însă că au loc o condiţionare economică – inaugurată cu toată presa sub domnia ţaristă a lui Adi Năstase (şantajul cu publicitatea, pe atunci) – şi o subordonare prin oameni.
Numirea unor şefi legaţi prin cordon ombilical direct de centrul decizional al unuia dintre partidele boierite este metoda preferată pentru că, pe de o parte, garantează supunerea neezitantă la capriciile puterii (fie ele de promovare, fie de cenzurare, după caz) a oricărei instituţii culturale, iar pe de alta pentru că aceasta este o modalitate la îndemână şi fără mari cheltuieli de a răsplăti fidelitatea unor fideli ai partidului. Numai cine nu a lucrat în cultura ultimilor douăzeci şi doi de ani nu ştie ce derizorie glorie financiară şi administrativă este să conduci un ziar, o revistă, un post local de televiziune teleghidat de la centru, eventual un site internet cu sau fără pretenţii. Şi cu toate astea, în lipsa unor răsplăţi mai consistente, politicienii zilei se pretează şi la aşa ceva.
Că astfel de proceduri au devenit o linie politică relativ coerentă o arată mai multe evenimente petrecute din vară până astăzi care, luate separat, puteau apărea în ochii opiniei publice drept simple decizii punctuale, mai mult sau mai puţin întemeiate, materializări ale unei alte viziuni asupra gestionării culturale sau restaurări ale unor fluxuri culturale normale. Abia alăturarea lor arată că în ultima perioadă din acest an anumite măsuri converg în afirmarea nu a unei noi viziuni – bine ar fi să existe o astfel de viziune! -, ci a unui bun plac de vechil cu ifose.
Au părut multora surprinzătoare, astfel, modul şi mai ales graba cu care noua guvernare s-a repezit asupra Institutului Cultural Român, condus cu o anume pricepere de către H.-R. Patapievici, chiar dacă nu şi fără reproş. Indiferent de faptul că unii au aprobat, iar alţii au criticat această pripeală, toată lumea a fost de acord că schimbarea avea încărcătură politică şi, în războiul deschis dintre preşedinţie şi Parlament, se dorea rearondarea ICR de la preşedinte la Parlament (mai precis, la Senat). Ulterior, Sala Palatului a trecut, şi ea, din subordinea Ministerului Culturii, de care, în mod firesc, ţinea, la Secretariatul General al Guvernului, de parcă brusc funcţia culturală a guvernului ar fi devenit o prioritate şi premierul ar fi dorit să se afirme ca impresar prin organizarea de spectacole fastuoase.
Între timp, chestiunea datoriilor publice ale Televiziunii Române a început să ţină afişul, peste 1.000 de lucrători ai acesteia fiind ameninţaţi cu şomajul, tăindu-se drastic bugetul, numindu‑se lider al instituţiei un fost consilier prezidenţial supărat pe Traian Băsescu (dar, ca să vezi, şi fost director al SIE vreme de cinci luni!) şi, curând după numire, desfiinţându-se urgent TVR Cultural şi TVR Info. Încercarea de a tranşa şi prin partizanat cultural bătălia dintre Crin, Victor şi Traian – calmată cu forţa prin intervenţia unor lideri şi instituţii UE şi a unor emisari ai SUA – îşi urmează astfel nestingherită cursul la nivelul instituţiilor statului; dar şi al tentativei de a atrage sau compromite diverse personalităţi publice. După decapitarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi înlocuirea conducerii probăsesciene cu una percepută ca favorabilă noii puteri (debarcarea lui Vladimir Tismăneanu din funcţia de preşedinte al Consiliului Ştiinţific al instituţiei), după atacurile unor posturi de televiziune asupra scriitorului Mircea Cărtărescu – aflat pe lista candidaţilor la Premiul Nobel pe 2012 – şi după valul de înlocuiri din posturi ale conducerilor institutelor cul–turale române coordonate de ICR – în plină desfăşurare – a început să se contureze tot mai mult o politică alertă a guvernului de adjudecare a sectorului cultural românesc prin încredinţarea lui, pe bucăţi, unor fideli sau apropiaţi ai USL.
Cât de departe merge intenţia de evacuare a culturii de independenţi şi de oameni fără altă agendă decât vocaţia lor culturală, numai pentru că unii dintre cei care ocupau anumite funcţii s-au socotit apropiaţi ai lui Traian Băsescu sau au putut lăsa impresia că ar fi aşa ceva? Iată o întrebare căreia nu i se poate răspunde pur şi simplu, intuitiv sau probabilistic. La urma urmei, fosta putere încercase ceva similar, după ce fosta fostă putere făcuse, şi ea, paşi în aceeaşi direcţie (cine a uitat războiul dintre tăricenianul Marius Oprea şi băsescianul Tismăneanu pentru monopolul ştiinţific şi simbolic asupra cercetării crimelor comunismului?) Datorită acestei situaţii şi al dificultăţii de a decide concret asupra justeţii acuzelor reciproce ale celor două părţi am decis să mă implic eu însumi într-un experiment grăitor şi care să nu lase dubii asupra valorii rezultatelor. Se fac numirile la instituţiile de cultură româneşti actuale în virtutea fidelităţilor partinice şi a curtării vârfurilor politice actuale sau nu? Prilejul ivindu-se, nu mi-a mai rămas decât să verific pe propria piele cum stau lucrurile.
La ce experiment mă refer şi ce rezultate au ieşit la suprafaţă am să relatez, tot aici, cu prilejul următor.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai
