Atunci când nimeni nu mai credea că principalele partide din coaliţia de guvernare se mai pot pune de acord cu cele din opoziţie asupra vreunui subiect, iată că au apărut două teme de consens: suprapunerea alegerilor locale cu cele parlamentare şi alegerea parlamentarilor după principiul „cel care obţine mai multe voturi câştigă mandatul” (aici consensul e stricat de UDMR, care nu e de acord). Şi nu doar partidele sunt de acord, ci şi majoritatea cetăţenilor, care întotdeauna optează pentru soluţia cea mai simplă. Pentru că mi-e întotdeauna suspect consensul, cu riscul de a deveni (şi mai) antipatic, voi încerca să argumentez împotriva ambelor teze. Astăzi, despre comasarea alegerilor.
Argumentarea cea mai substanţială în favoarea ţinerii simultane a alegerilor locale şi parlamentare mi se pare cea a liderului UDMR. Dl Kelemen Hunor spune că (I) că se face o economie de fonduri publice, (II) că participarea la alegerile cuplate ar fi mai mare – de unde o legitimitate crescută a aleşilor şi (III) că se va obţine o mai mare coerenţă între coaliţiile locale şi cele naţionale. Să analizăm deci pe rând cele trei argumente.
Există cel puţin două motive care fac ca alegerile locale să nu se poată desfăşura în aceleaşi secţii cu cele parlamentare. Primul ţine de componenţa birourilor electorale centrale, judeţene şi ale secţiilor de votare. Este ştiut că nu toate partidele care prezintă candidaţi la alegerile locale o fac şi la cele parlamentare, şi invers; în plus, la alegerile locale unele partide au candidaţi doar în unele localităţi. De asemenea, este posibil ca unele partide să dorească să formeze alianţe electorale pentru un tip de alegeri, dar nu şi pentru celălalt. Cum toate partidele şi alianţele care au candidaţi au dreptul la reprezentanţi în birourile electorale, devine evident că nu pot exista birouri electorale comune. Al doilea motiv este dat de listele de alegători, care nu pot fi comune pentru că la alegerile locale au drept de vot (şi de candidatură!) nu doar cetăţenii români, ci şi rezidenţii cetăţeni ai statelor UE. Să operezi în aceeaşi secţie de votare, cu două rânduri de liste, în condiţiile în care şi aşa în România sunt mari dificultăţi în a stabili cine şi de câte ori votează, mi se pare un risc greu de acceptat.
Aşadar, ar trebui procedat ca la scrutinul din noiembrie 2007, când s-au organizat secţii de vot paralele pentru referendum şi alegerea parlamentarilor europeni. Economia de bani obţinută prin comasarea alegerilor ar fi, în acest caz, neglijabilă (poate doar la şpăgi electorale să fie substanţială, căci nu vor trebui împărţite două rânduri de pungi). Chiar dacă ar fi valid, argumentul ar trebui înlăturat de plano, căci se ştie că democraţia e mai scumpă decât regimurile totalitare. Cel mai ieftin ar fi să facem alegeri o dată la 10 ani sau deloc.
O altă consecinţă a organizării a două rânduri de secţii de vot ar fi dublarea numărului preşedinţilor acestora. Legea spune că „de regulă”(?) aceştia trebuie să fie magistraţi. Se ştie că acest deziderat nu se îndeplineşte niciodată, iar AEP închide ochii când tot felul de oameni fără studii şi deţinând funcţii ce-i fac dependenţi de Guvern sunt numiţi în aceste pozi-ţii-cheie. În cazul dublării, excepţia va deveni regulă.
Participarea la vot ar putea fi, într-adevăr, ceva mai mare, îndeosebi în cazul alegerilor parlamentare. Ar fi însă ceva de spus despre calitatea acestei participări. Campania electorală s-ar transforma într-o adevărată cacofonie, în care obiectivele administraţiei locale ar bruia dezbaterile privind politica naţională. Poate asta îşi şi doresc cei care n-au chef să fie puşi să explice în ce măsură şi-au realizat promisiunile făcute la precedentele alegeri.
Argumentul referitor la coerenţa alianţelor mi se pare solid, şi în principiu, greu de contrazis. Aş pune totuşi un bemol, subliniind că realităţile locale (mai ales în comunităţile mici) sunt diferite de cele naţionale şi, adesea, ţin mai mult de alte considerente decât cele politice. În plus, argumentul devine superfluu de îndată ce este confruntat cu politica dâmboviţeană, în care alianţele se fac şi se desfac cu mare viteză, pe parcursul unui ciclu electoral.
Vedem, aşadar, că argumentele „pentru” sunt cel puţin discutabile. Există însă un argument împotriva suprapunerii alegerilor de care, din păcate, nu pare să le pese liderilor partidelor, din opoziţie sau de la guvernare. Fie că aducem alegerile parlamentare în primăvară, prin scurtarea mandatului parlamentarilor sau încălcarea articolului 63(3) al Constituţiei, fie că prelungim mandatul aleşilor locali până în iarnă, tot despre o schimbare a regulilor în timpul jocului, adică o siluire a principiilor democraţiei, va fi vorba. Dar cui îi mai pasă de asemenea mofturi?
Mircea Kivu este sociolog
