Exista o traditie în Statele Unite, ca membrii Congresului American, de fiecare data cand intra în functie dupa noi alegeri, sa depuna, în cadrul unei ceremonii private, un juramant cu mana pe Biblie (în versiunea ei protestanta). La începutul acestui an, însa, s-a ivit o problema: un deputat de confesiune musulmana a refuzat Biblia si a cerut Coranul.
Omul despre care vorbim, Keith Ellisson, cetatean american de culoare în varsta de 43 de ani, reprezentant al statului Minnesota, este primul musulman care devine membru al Congresului. Iar dorinta sa de a jura cu mana pe Coran este de altfel perfect justificata, chiar daca 75 la suta din americani sunt crestini. Dorinta sa este justificata pentru ca legislatia Americii, unde libertatea religioasa este garantata prin lege, le permite în principiu tuturor americanilor sa jure pe ce carte doresc.
Si totusi, organizatorii ceremoniei, surprinsi oarecum la început de aceasta situatie noua, i-au cerut lui Keith Ellison sa nu jure pe un exemplar ordinar al Coranului. Cineva si-a amintit ca la biblioteca Congresului era expus un exemplar extrem de rar din Coran, care apartinuse presedintelui Thomas Jefferson (locatar al Casei Albe între 1801 si 1809). Or, Thomas Jefferson a ramas în istoria Americii tocmai ca un mare aparator al libertatii religioase, el fiind si initiatorul unor legi garantand libertatea de cult. Keith Ellison a putut astfel sa faca gestul sacru, adica sa jure cu mana pe cartea sfanta a religiei sale, iar cei care au avut ideea cu Coranul lui Thomas Jefferson au fost si ei probabil multumiti de amplificarea, în sens republican, a dimensiunii simbolice a gestului facut de deputatul de confesiune musulmana.
La prima vedere nimic nu pare scandalos în aceasta poveste de depunere de juramant. Si totusi, ea ascunde întrebari acute în legatura cu ceea ce se poate întampla cand religia se amesteca cu politica. De altfel, polemica izbucnita în jurul acestei afaceri este semnificativa.
Multe voci din tabara conservatoare aproape ca au strigat “blasfemie!”. Pe Internet a fost lansata o petitie pentru ca lui Keith Ellison sa i se interzica sa jure cu mana pe Coran. Unii editorialisti s-au întrebat daca nu cumva însasi identitatea Americii nu este în pericol. Au fost si acuzatii de genul: ia te uita, vrea sa ne demonstreze ca întai se simte musulman si dupa aceea american.
Intr-un fel, toata aceste strigate de alarma sunt de înteles. Cand 500 de parlamentari jura pe aceeasi carte sfanta, chiar daca gestul este o formalitate, chiar daca Biblia este utilizata mai degraba dintr-un fel de reflex decat din convingeri religioase, mai merge. Putem crede ca, în pofida diferentelor ideologice dintre deputati, ei mai au în comun respectul fata de o anumita traditie. Desi, dupa cum scriu ziaristii americani, de multe ori deputati atei au refuzat sa depuna acest juramant, care nu este obligatoriu. Iar unii deputati evrei au cerut sa li se aduca textul de capatai al religiei mozaice, Thora, în timp ce alti deputati evrei au jurat totusi cu mana pe Biblie considerand ca prima parte a ei, Vechiul Testament, este în definitiv patrimoniul comun al crestinilor si al evreilor. In orice caz, pana acum aceasta ceremonie, care se face în fata a presei si a fotografilor, nu a dat nastere nici unor convulsii identitare.
Intrarea Coranului în scena deschide însa o pagina noua pe terenul constientizarii unor noi realitati americane. Unii au început sa se întrebe cum va fi rezolvata problema acestei ceremonii cand va deveni membru al Parlamentului prima persoana de confesiune budista sau hindusa. Vor cere si ei sa jure pe cartile de capatai ale religiei lor?
Altii însa îsi pun alte întrebari: de ce, într-o tara unde separarea religiei de stat este o norma, oamenii politici trebuie sa jure pe o carte sfanta ca vor respecta Constitutia si ca vor actiona în spiritul ei? De ce, în definitiv, sa nu jure direct pe Constitutie sau pe Declaratia Drepturilor omului si ale cetateanului?
Contradictiile Americii la acest capitol n-au scapat multor analisti si observatori, iar traditia de depunere a juramantului de catre presedinti, cu mana pe Biblie, este contestata. Cei care critica aceasta maniera de a asigura solemnitatea asumarii unui mandat îsi amintesc cu placere ca în 1901, de exemplu, presedintele Theodore Roosevelt a preferat, din motive pe care i le-a respectat toata lumea, sa nu jure pe Biblie, ci cu mana ridicata.
Tot mai multe voci spun ca referintele la Dumnezeu apar prea des în sfera vietii politice americane. George Walker Bush îsi încheie fiecare discurs cu formula “God Bless America”. Iar deputatii americani, cand jura credinta (cu mana pe orice carte sfanta vor ei) pronunta formula “Jur în mod solemn sa sprijin si sa apar Constitutia Statelor Unite cu ajutorul lui Dumnezeu”.
Intr-un moment cand Occidentul le reproseaza tarilor arabo-musulmane ca nu si-au asumat marea reforma istorica a separarii bisericii de stat, numeroasele referinte la Dumnezeu din sfera politica americana apar, în ochii unora, ca un exemplu prost, si în orice caz purtatoare de ipocrizie. La cealalta extrema, cei care cred ca religia musulmana este într-o formidabila ofensiva mondiala si tinde sa înabuse Occidentul, singurul antidot este considerat tocmai reactivarea valorilor crestine.
Nu spunea Malraux “secolul al XXI-lea va fi religios sau nu va fi deloc”?
