Ne căinăm că nu avem cu cine vota la alegerile parlamentare din 11 decembrie 2016. Oare nu suntem la fel de vinovaţi precum cei aflaţi pe listele impuse de la centru? De ce reforma clasei politice trebuie să fie făcută de procurori cu lungi stadii de formare şi de pregătire în CIA? În ce ţară din lume parchetarul impune regulile casei, fie ea a unui om politic? Credeam că vremea când femeia de serviciu, arvunită de Securitate, hotăra câte grade de libertate poţi avea în ţarc a apus.
Politicienii sunt ipocriţi. Asta oriunde în lume. Cine l-a oprit pe J.F. Kennedy să folosească sintagma: “Nu întreba ce poate face ţara pentru tine, ci întreabă ce poţi face tu pentru ea”, plagiată dintr-un articol de susţinere a patrioţilor libanezi în luptă cu ienicerii Semilunei, scris de poetul şi filosoful libanez de geniu Khalil Gibran la sfârşitul mileniului XIX? Tu, drag prieten, care simţi la fel ca mine, dar gândeşti diferit, te-ai întrebat oare ce am făcut noi pentru ţară? Pentru a schimba elita clasei politice? Meseria mea de publicist îmi impune o serie de limite şi de restricţii. Nu pot accede, precum alţi colegi, pe listele de partid. Aş ofensa cititorul şi m-aş dezice de spiritul meu critic. Pentru a fi om politic ai nevoie mai mult decât de o pană bună şi un vocabular elevat. Nu retorica ridică cetăţi, ci mintea chibzuită a celui cu vocaţie de administrator. Ca să conduci lumea, trebuie să fi fost măcar o dată patron de boutique, administrator de scară de bloc sau director de companie.
Tu ce-ai făcut pentru reforma clasei politice?
Ai râs de imaginile caricaturale ale actorilor politici, ai dat share&go la fel de fel de postări batjocoritoare, dar nu te-ai gândit niciun pic că râzi de tine?
Înţelepţii se judecă mai întâi pe sine şi au rezerve în jude-carea celorlalţi. Râzi de prostia vulcanică, de tenebrele incestuoase ale subsolurilor politice, de gigabiții solfegiilor electorale, dar nu te-ai uitat în oglindă şi nici nu ai avut timp să-i citeşti paideistului D. Bruce Lokerbie aforismele. Aşa ai fi înţeles că mediocritatea începe cu tine. Obişnuit să lecturezi doar citate, înţelegi mai greu sensul ascuns al apostroforilor lui Ippolit, omul de subterană din „Idiotul” (personajul secundar al operei lui Dostoievski). “Eşti mediocritatea însăşi, fudulă şi încrezută, mediocritatea plină de sine, închistată în autoliniştirea ei olimpiană, eşti rutina rutinei! Nici în capul şi nici în inima dumitale nu se va zămisli vreodată o idee proprie”, îi urla Ippolit parvenitului de Gavrilă Ardalionovici, un fel de Dinu Păturică al epocii dostoievskiene, politicianul aflat pe lista electorală pentru alegerile din 11 decembrie 2016.
Trec 70 de ani de la primele alegeri falsificate din istoria României. La acea vreme, liderii marilor partide au convenit ca alegătorii să voteze doar “ochiul”, simbolul electoral al PNŢ, pentru “a nu se risipi voturile”. Secţiile de vot erau „apărate” de tancurile sovietice. Deşi PNŢ a obţinut 78% din voturi, comuniştii – sprijiniţi de Moscova – au inversat rezultatele urnelor. Pe vremea aceea alegătorii făceau haz de necaz: “Frunză verde de cicoare / Votai ochi şi ieşi soare”, dar erau mult mai instruiţi. În Ardeal circula o întâmplare preelectorală. Un agent electoral al PMR, partidul prosovietic, întreba un ţăran: “Bădie, cine ţi-a dat pământ?”. „Pătru Groza”, răspunse acesta. „Bădie, cine a făcut reforma agrară?” „Pătru Groza” „Bădie, cu cine votezi?” „Cu Iuliu Maniu, bine’nţeles” Ilia Panea, un ţăran din Somoşcheş, avea să stea opt ani la închisoare, pentru că s-a legat de zidul primăriei când a aflat că rivalii comunişti au luat în satul său 100% din voturi. “Dar votul meu?”, s-a întrebat ţăranul. Şi a fost închis opt ani pentru gestul său. L-am cunoscut după 1990, când şi-a dezgropat, faţă de mine, batoza ascunsă în pământ aproape 50 de ani. A pornit imediat. Aşa spera să renască şi partidul lui Iuliu Maniu.
Pe vremea aceea personaje ca Ippolit Terentiev erau de mirul satului. Gospodarii aveau obiective şi convingeri ferme. Nu se abăteau de la principiile lor. Votau partidul lui Maniu, pentru că fruntaşul ţărănist a făcut Marea Unire şi s-a sacrificat pentru ţară.
Sigur, acum când ţi-e mai uşor să judeci lumea din înălţimea de eşafod a scaunelor de la Starbucks, printre mustăţile unse cu paste con funghi porcini, că doar nu mai ştii ce-s macaroanele cu hribii de la bunica din munte, dai din plisc de parcă ai inventa tu a treia Romă, că doar nu scrii scrisori de la Muselim Selo mamei rămase fără băiatul căzut în lupte, dai verdicte: “Toate partidele, aceeaşi mizerie”.
Şi ce ai vrea? Când ai scris pe Facebook mai multe postări decât cărţi citite, nu ştii de ce a spus Winston Churchill: „Democraţia este un sistem politic prost, însă cel mai bun dintre cele pe care omenirea le-a inventat până acum”. Ştiu că-ţi plac citatele.
Şi eu am citit listele de meniu din Figlmüller, când am ajuns prima oară la Viena, dar nu mi-am declanşat blitzkrieg-ul pe şniţelul de poveste (oricum bunica îl făcea la fel de bun), l-am refuzat pe Bill Clinton să facem doar noi doi o fotografie, spunându-i că oricum nu am cui o arăta în ţara mea şi era preşedintele SUA în funcţie. Eu mă jucam cu Socks, pisica sa arămie. Nu dădeam doi bani pe imagini personale, pentru că ştiam că nu-mi voi depăşi niciodată condiţia.
Repet, ce am făcut noi pentru democraţie? Noi am făcut revoluţia şi am lipit prin 1990 afişele partidelor democratice. Am votat mereu PNL şi PNŢCD, partidele istorice.
Dar, voi, din feng-shui-ul multinaţionalelor, de la etajul sticlos al cerului văzut prin zăbrele, credeţi că salvatorii de azi ai României sunt altfel decât V.I. Lenin cu contrarevoluţia sa? Pentru că tot am vorbit despre „Idiotul” lui Dosto-ievski, nimeni altul decât anticapitalistul din opera marelui scriitor rus, poate e important să notăm şi despre armatele de idioţi utili, de care s-a bucurat atât de mult crucificatorul de pe Potemkin, într-un 7 noiembrie, când a invadat Palatul de Iarnă, o zi rămasă de parastas pentru democraţia regională.
Idioţii utili au făcut mişcările studenţeşti din centrul Parisului în anii ’60, exasperaţi de lumea cea crudă şi nedreaptă, mânaţi, fără să ştie, de interesele şi banii Kremlinului. Ridicau pumnul stâng în aer şi cu dreapta ţineau cărţulia lui Mao. Socialism chien de boucher. Capitalismul nu s-a prăbuşit. Au urmat ani de ridicare la luptă a unui simbol criminal: Che Guevara, un terorist la fel ca Osam bin Laden. Democraţia tocquevilliană e tot la locul ei. N-a murit. Au încercat corecţii politici să schimbe paradigmele creştine, dar familia e tot la locul ei biblic şi filosofic.
Curentele doctrinare trec precum curenţii de apă. Cine mai ştie de lupta pentru drepturile balenei albastre, de insurecţiile mondiale prolicurici? Rămân în istorie doar efectele cauzelor, şi nu pitbulii ridicaţi la rang de clotilde iacobiniste de ziua a opta.
Eu zic să număraţi până la zece până puneţi ştampila pe cine ştie ce mugur de fluier, umplut cu praf de Columbia.
Partidele trec, doctrinele rămân. Doar consecvenţii pot râde de insurecţia corpo-ratistă a noilor idioţi utili. La fel ca în vechile Sovrom-uri, angajaţii multinaţionalelor primesc banii de la stăpâni, dar au învăţat să-i fure şi să le pârjolească sistemul.
Dimineaţa se luptă cu mouse-ul şi tastatura în clădiri sidefii-sticloase, iar seara dau cu PET-ul în asfalt împotriva mineritului de la Roşia Montană. Nu se gândesc că au lăsat prin acţiunile lor de frondă idioată o mie de oameni fără locuri de muncă.
Sper să fiu în asentimentul cititorilor mei mai vechi sau mai noi că Sovrom-ul renaşte prin multinaţionale. Aşa noile doctrine futuriste – să-i zicem de-a dreptul – salvaţioniste prind adepţi. Chit că sunt de o seară sau de o lună. Raţionament tip Bamboo, unde contează mai mult părul decât complexitatea neuronală.
P.S. Comentariul meu va apărea de săptămâna viitoare în ziua de miercuri, şi nu luni, cum a fost până acum. Ne revedem în fiecare miercuri în ediţia tipărită şi în online.
