23.5 C
București
joi, 16 septembrie 2021

Cronică din tribune: Ruşinoşii de români. Bonus: 5 întrebări fără ruşine

România a vrut să arate frumos pentru meciul cu Franţa. Şi-a dorit asta aşa de mult încât, fără să aibă o experienţă a esteticului prea dezvoltată, a recurs tot la reflexele care o ţin încă la marginea Europei.

Hingherii au înşfăcat câinii de ceafă în dimineaţa partidei, ca nu cumva suporterii prezenţi la meci să-şi amintească de ceea ce orice bucureştean ştie şi îndură în fiecare zi – domnia patrupedelor în spaţiul public. Angajaţii de la stadion s-au grăbit după finalul jocului să culeagă brazdele care au sărit generos din gazon tot meciul, ca nu cumva ochii oamenilor să mai zăbovească pe ceva de care se cruciseră oricum mai bine de 90 de minute. Iar jucătorii României au tras de timp împotriva raţiunii cu care au intrat pe teren, ca nu cumva francezii să profite de o atitudine mai curajoasă a lor şi să învingă.

În toate cazurile, RUŞINEA a fost cea care a câştigat. O ruşine cum se mai găseşte încă prin satele româneşti. Morala ei este că îţi sunt permise orice năzdrăvănii, atât timp cât nu află vecinul şi nu te vorbeşte satul. A existat ruşine chiar şi împotriva definiţiei ruşinii – ”sentiment penibil de sfială, de jenă provocat de un insucces sau de o greşeală”.

Care insucces? Care sfială? Fotbaliştii struniţi de Piţurcă au îmbrăţişat eşecul, conservând cu orice preţ acest 0-0 despre care ştiau că nu le aduce nimic într-o grupă de CALIFICARE, deci al cărei scop ar fi fost lupta pentru calificare. Nu numai că au fugit de şansa de a bate o echipă a Franţei suficientă şi blazată, dar se aşteptau la final de meci să primească şi aplauze pentru asta. Publicul i-a huiduit însă! Acelaşi public care a strigat ”Româniaaaa, Româniaaa!” ca în anii ’90, care a cântat imnul în picioare şi care a ştiut să-l aplaude pe Eric Abidal, un fotbalist revenit pe gazon după o luptă cu o tumoare groaznică. Şi acelaşi public pe care Mircea Sandu a ţinut să-l umilească pentru a n-a oară atunci când a limitat la două numărul de bilete pe care un suporter le putea cumpăra, evident pentru ca ”hoardele” de fani necivilizaţi să nu mânjească inaugurarea stadionului. I-a fost şi Naşului, cu alte cuvinte, tot un fel ruşine.

Rămân însă câteva întrebări răscolitoare după acest meci:

Vă aduceţi aminte de Neman Grodno? Este echipa bielorusă care, în 2003, ştiindu-se eliminată de Steaua la scorul de 0-0 pe Ghencea, după un 1-1 pe teren propriu, a tras totuşi de timp pe finalul meciului din Bucureşti, judecând că două egaluri cu o echipă mult mai titrată sunt mai preţioase decât forţarea unei calificări eroice.

”Cine este jucătorul ăla”? Reacţia unei suportere care, la finalul meciului, l-a văzut pe Răzvan Cociş pe ecranul instalat în ”cuibul de pasăre” din stadion. Atenţie, era vorba despre o suporteră îndeajuns de cunoscătoare pentru a constata lipsa unui conducător de joc de talia lui Adrian Mutu.

”Mai aveţi Cola?” Întrebarea unuia dintre sutele de fani care au rămas la cozile chioşcurilor din stadion mult după începerea reprizei a doua, alungaţi încă înainte de finalul primei părţi a meciului de jocul dezolant al ambelor echipe .

Dar de România – Danemarca vă amintiţi? De acel 2-5 din 2003, jucat pe fostul Stadion Naţional care tocmai fusese acoperit cu un gazon…de nisip. Glumeţii danezi au numit atunci arena ”Sandfield Road”. Gazonul de marţi seară nu a fost diferit cu mult. Numitorul comun este firma fratelui baronului PSD Marian Oprişan.

Şiiii…ne calificăm la CM 2014? Ok, poate nu este cel mai bun moment pentru un răspuns.

Claudiu Berbecehttp://claudiu-berbece
Claudiu Berbece, reporter Rl online
Ultima oră
Pe aceeași temă