Prin anii 1980 o femeie între două vârste dintr-un sat din Maramureş privea cu voioşie la prima zăpadă a anului. Era sfârşit de noiembrie iar începutul Postului Crăciunului precum şi instalarea iernii prilejuiau sosirea rând pe rând a bărbaţilor uitaţi la munci prin lume.
Atmosfera dintre oameni trăda o agitaţie generală molipsitoare. Această pulsaţie accelerată a vieţii părea să marcheze un fel de limes între domeniul profan şi tărâmul sacru, o anticipare voioasă a Sărbătorii Naşterii Domnului care trebuia întâmpinată cu un sentiment de bună rânduială între oameni şi Dumnezeu.
Copil fiind, am fost martor al acelui timp. Mi-l amintesc fără greş, cu sentimentul prăpastiei care s-a instalat între un atunci radiant şi un acum prozaic. Comunitatea locală părea să intre într-un orizont de timp transfigurat de idealul bunătăţii. Într-o eră dinaintea globalizării, maramureşenii participau la ritmuri cosmice, universale. Omenia în sens creştin implica întregirea familiei largi, curăţirea sufletească prin diverse rituri de trecere precum şi regăsirea omului şi a comunităţii.
Departe de-a exprima un tip de politeţe socială stabilită prin reguli formale, Postul Crăciunului chema la buna rânduială în lume şi cerea schimbarea la faţă a omului. Era timpul în care ciorovăielile cotidiene dintre vecini, fraţi, surori, familii, soţ şi soţie trebuiau alungate prin împăciuire. Dacă iertarea nu era posibilă, atunci gâlceava trebuia măcar temporar înlăturată cu un sentiment de neputinţă, vinovăţie şi ruşine. Bătrânii satului mediau conflicte făcând trimitere la momentul miraculos al Naşterii Domnului. Cum am putea traduce fapta acelor seniori? „Renunţaţi la nimicuri, daţi bineţe aproapelui, trăiţi mai aproape cu Dumnezeu!”
Postul Naşterii era de asemena vremea în care oamenii se nevoiau fiecare după puteri. Tineri şi bătrîni, eram mai bucuroşi împreună, eram mai frumoşi împreună, eram mai buni împreună.
După momentele purificatoare din primele săptămâni de decembrie în care oamenii coborau în mister, venea şi Praznicul Naşterii. În ajun de Crăciun, copii, feciori şi fete, bunici şi părinţi radiau energia unui moment unic.
Istovit de realizarea ultimelor orânduiri pentru începerea sărbătorii, universul maramureşean se contracta şi primea în sânurile sale pâlpîirea de început a istoriei creştine. Copiii învăţau ultimele strofe ale colinzilor. Adulţii aveau grijă în hărmălaia generalizată ca bucatele să fie gata la timp. Erau apoi poftiţi în casă primii colindători micuţi cu latinescul “blem” pentru ca adulţii să poată apoi petrece la rândul lor colindul în casele celor dragi. Nu în ultimul rând, feciorii şi fetele puneau la cale ultimele detalii ale unei sărbători în care se vor fi întâlnit în cete de câte 15-20 de persoane şi în care vor fi colindat poate şi două nopţi la rând până când şi ultimul membru al grupului va fi fost colindat acasă.
Negocierea apartenenţei la un grup sau altul se dovedea pentru băieţi adeseori o adevărată artă politică necesitând curaj, dârzenie şi măiestria cuvintelor pentru a intra în graţia celor mai râvnite fete ale grupului ţintă. Şi asta deoarece sărbătoarea Crăciunului oferea comunităţii de tineri posibilitatea de a petrece o mulţime de timp împreună şi de a profita de farmecele regăsirii în lume după o presupusă perioadă de spiritualizare. Multe poveşti de dragoste s-au înfiripat şi s-au destrămat în ajunul Crăciunului prin satele Maramureşului. În acest sens, noaptea Crăciunului poate ca nici un alt moment comunitar al anului avea pentru feciori şi fete şi o componentă magică cât se poate de telurică. Oricum, ea era un moment privilegiat în care se exersa arta seducţiei (în contrast cu brutalitatea verbală sau năpustirea crudă).
În sfârşit, ieşirea din sărbătoare se dovedea un proces somnolent care presupunea demitizarea graduală a comunităţii de experienţă creştină, dar şi încărcarea somatică pentru înfruntarea provocărilor vieţii. Unii, mai îmbibaţi cu farmecele şi miresmele horincii maramureşene, rămâneau în chef de sărbătoare şi luni de zile după apusul Crăciunului, rătăciţi între două lumi.
Femeia despre care am vorbit la începutul acestei evocări nu mai există. Nici universul maramureşean, stîngaci descris aici, nu mai poate fi regăsit. Fragedul ţesut al comunităţilor tradiţionale autentice (încă accesibile celor născuţi la începutul anilor 1980) s-a spulberat. Motivele? Sunt multe şi nu este loc aici pentru o sociologie a desacralizării satului românesc. De la ruinarea moravurilor în era comunistă şi atacul asupra religiei până la explozia exodului către Italia, Spania sau Franţa, temeliile lumii maramureşene s-au fisurat. Între modernizarea abruptă şi libertatea dizolvantă, vechile rituri şi-au pierdut din înţelesuri.
Dar nu e momentul aici pentru idealizări excesive sau pentru compunerea unei elegii. Maramureşul încă păstrează o vie fibră creştină, spre stupoarea unora care, ieri sau astăzi, doreau să alunge icoanele din şcoală. Omul recent obsedat de alungarea lui Dumnezeu din piaţa publică ar apărea în ochii maramureşenilor ca un Cavaler Jedi coborât din Războiul Clonelor sau poate aidoma comisarului sovietic asemuit, prin retorică şi înfăţişare, unei fiinţe extraterestre.
Ceva a rămas, dar ceva poate mai important s-a pierdut. Însă prin această evocare a experienţei copilăriei mele am încercat să indic caracterul esenţialmente comunitar al trăirii creştine şi să inspir pe toţi cei care trăiesc creştinătatea izolaţi între cei patru pereţi ai blocului să iasă voioşi în lume şi să participe la transfigurarea ei fără teamă, fără complexe, fără reţineri, redescoperind bucuria sacră a timpului înnoit. Crăciun fericit!
Camil Roman este doctorand al Departamentului de Politică şi Studii Internaţionale de la Universitatea Cambridge
