Dreptul Uniunii se opune unei reglementări naţionale privind jocurile de noroc prin care se impune obligaţia respectării unei distanţe minime între punctele de comercializare a pariurilor atunci când prin aceasta se urmăreşte protejarea poziţiilor comerciale ale operatorilor existenţi, a decis CJUE potrivit Mediafax.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) de la Luxeburg a analizat măsurile adoptate de Italia pentru remedierea excluderii anumitor operatori în domeniul jocurilor de noroc, declarată nelegală de Curte în 2007.
Legislaţia italiană în vigoare prevede că desfăşurarea activităţilor de colectare şi de gestionare a pariurilor este condiţionată de obţinerea unei licenţe în urma unei proceduri de cerere de ofertă şi a unei autorizaţii din partea poliţiei. Orice încălcare a acestei legislaţii poate atrage sancţiuni penale.
În 1999, autorităţile italiene au atribuit un număr important de licenţe pentru colectarea de pariuri privind competiţii sportive şi hipice în urma unor proceduri de cerere de oferte. Operatorii constituiţi sub forma societăţilor ale căror acţiuni erau cotate pe pieţele reglementate erau excluşi de la aceste proceduri. În 2007, nelegalitatea acestei excluderi a fost constatată printr-o hotărâre a Curţii de Justiţie.
În 2006, Italia a iniţiat o reformă a sectorului jocurilor de noroc menită să asigure adaptarea acestui sector la cerinţele care decurg din dreptul Uniunii. În particular, Italia a scos la concurs un număr important de licenţe noi, stabilind, printre altele, că noile puncte de comercializare a pariurilor trebuiau să respecte o distanţă minimă în raport cu cele care au obţinut o licenţă în urma procedurilor de cerere de oferte din 1999.
Doi administratori ai unor Centre de transmitere a datelor (CTD) – Costa şi Cifone -, centre aflate în legătură cu societatea engleză Stanley International Betting Ltd, au fost acuzaţi de comiterea infracţiunii de exercitare abuzivă a activităţilor de pariuri, pentru fapta de a fi efectuat colectări de pariuri fără respectarea condiţiilor impuse de reglementarea italiană. Astfel, Stanley operează în Italia exclusiv prin intermediul a mai mult de două sute de agenţii, sub formă de CDT-uri. Această societate fusese exclusă în mod nelegal de la procedura de cerere de oferte din 1999 şi decisese să nu participe la procedura de cerere de oferte din 2006 ca urmare a lipsei unui răspuns satisfăcător din partea autorităţilor italiene la cererile sale de clarificare asupra noii reglementări.
Corte suprema di cassazione (Curtea Supremă de Casaţie, Italia), sesizată în ultimă instanţă, şi-a manifestat îndoielile în ceea ce priveşte compatibilitatea cadrului juridic naţional cu libertatea de stabilire şi cu libera prestare a serviciilor garantate de dreptul Uniunii. Astfel, aceasta consideră că legislaţia naţională prezintă caracteristici care i se par discriminatorii. În acest context, instanţa italiană a decis să adreseze Curţii de Justiţie o serie de întrebări.
În primul rând, Curtea analizează dispoziţia naţională potrivit căreia noii titulari de licenţe au obligaţia de a se instala la o distanţă minimă faţă de cei deja existenţi. Curtea consideră că această măsură are ca efect protejarea poziţiilor comerciale dobândite de operatorii deja stabiliţi în detrimentul noilor titulari de licenţe, care sunt obligaţi să se stabilească în locuri mai puţin interesante din punct de vedere comercial decât cele ocupate de titularii anteriori de licenţe. Oastfel de măsură implică, aşadar, o discriminare împotriva operatorilor excluşi de la procedura de cerere de ofertă din anul 1999.
Potrivit dreptului Uniunii, o asemenea inegalitate de tratament ar putea fi justificată de motive imperative de interes general. Guvernul italian invoca două asemenea motive. Pe de o parte, scopul reglementării respective ar fi acela de a evita expunerea la un exces al ofertei pentru consumatorii care locuiesc în apropierea punctelor de colectare de pariuri. Curtea respinge acest argument întrucât sectorul jocurilor de noroc în Italia a fost marcat o perioadă îndelungată de o politică de deschidere în scopul sporirii încasărilor fiscale. Pe de altă parte, Italia susţinea că obiectivul reglementării ar fi de a preveni riscul ca acei consumatori care locuiesc în zone geografice cu o ofertă mai redusă să opteze pentru jocuri clandestine. În această privinţă, Curtea subliniază că mijloacele folosite pentru realizarea obiectivului invocat trebuie să fie coerente şi sistematice. În speţă, normele referitoare la distanţele minime care au fost impuse nu titularilor de licenţe deja stabiliţi pe piaţă, ci noilor titulari de licenţe, ar prezenta aşadar dezavantaje numai pentru aceştia din urmă.
În orice caz, un regim naţional care impune o distanţă minimă între punctele de vânzare nu poate fi justificat decât în cazul în care obiectivul său real nu ar fi acela de a proteja poziţiile comerciale ale operatorilor existenţi, verificarea acestei împrejurări revenind instanţei naţionale. Pe de altă parte, revine instanţei italiene sarcina de a verifica şi dacă obligaţia de a respecta distanţe minime, care împiedică înfiinţarea de puncte de vânzare suplimentare în zonele puternic frecventate de public, este într-adevăr de natură să atingă obiectivul invocat şi dacă va determina în mod efectiv noii operatori să se stabilească în locuri mai puţin frecventate, asigurându-se astfel o acoperire naţională.
În al doilea rând, Curtea examinează reglementarea italiană care prevede revocarea licenţei (şi pierderea garanţiilor pecuniare constituite pentru obţinerea ei) atunci când titularul acelei licenţe sau administratorul său a propus jocuri neautorizate, care constituie infracţiuni “susceptibile să aducă atingere raporturilor de încredere cu Administraţia Monopolurilor de Stat”.
Curtea declară că principiile libertăţii de stabilire şi liberei prestări a serviciilor se opun aplicării de sancţiuni unor persoane (precum domnii Costa şi Cifone) care se află în legătură cu un operator (precum Stanley) atunci când acesta din urmă a fost exclus de la o procedură de cerere de ofertă cu încălcarea dreptului Uniunii. Această constatare rămâne valabilă pentru noua procedură de cerere de ofertă, care era menită să remedieze această excludere nelegală a operatorului respectiv, atunci când această procedură de cerere de ofertă nu a reuşit totuşi să îşi atingă obiectivul, verificarea acestei împrejurări revenind instanţei naţionale.
În plus, Curtea consideră că modalităţile şi condiţiile unei proceduri de cerere de ofertă, în special dispoziţiile care prevăd revocarea licenţelor acordate, trebuie să fie formulate în mod clar, precis şi univoc, ceea ce nu este cazul în speţă. Cu toate acestea, verificarea acestui aspect revine, în principiu, instanţei naţionale.
