» Competitia Oficiala a inclus in acest an mai ales filme cu subiecte socio-politice. Juriul are de unde alege castigatorii.
» "Che", de Steven Soderbergh, se ocupa in patru ore si jumatate de figura lui Che Guevara, si e impresionant, chiar daca unidimensional.
In acest an, mai mult ca in alte dati, filmele din Competitia Oficiala ori au fost apreciate cu gura plina de critici, ori respinse cu amandoua mainile. "the exchange", de Clint Eastwood, a primit in general, in tabelul cu cotatii al criticilor straini din "Screen International" fie maximul de patru stele, fie doar una. Aceeasi situatie cu "Un conte de Noël", de Arnaud Desplechin, sau "Three Monkees" de Nuri Bilge Ceylan. Fata de anul trecut, cand "4 luni, 3 saptamani si 2 zile", de Cristian Mungiu, prezentat inca din debutul festivalului, a ramas favoritul criticilor pana la sfarsit, cand s-a dovedit – lucru rar – ca e si al juriului, in acest an e posibil ca gusturile membrilor juriului si ale criticii sa mearga in directii diferite. Dar e aproape imposibil ca din palmares sa lipseasca: "the exchange", de Clint Eastwood.
In marile cotidiene din lume el a avut cronici la fel de bune ca cele din revistele care apar zilnic, in editii de festival. Exceptie face "The New York Times", care sub semnatura Manohlei Dargis spune destul de politicos ca valva starnita in jurul filmului este cam exagerata. Cu acest curent de opinie favorabil, si cu Sean Penn presedintele juriului, e putin probabil ca veteranul american va pleca cu mainile in buzunarele blue-jeansilor.
Din palmares ar fi greu sa lipseasca si "Che", adica cele doua filme de Steven Soderbergh despre Che Guevara, totalizand patru ore si jumatate, care vor fi lansate in octombrie si noiembrie, dar care au fost prezentate impreuna, intr-o proiectie de presa in pauza careia ni s-au dat apa, sandvisuri si ciocolata. Chiar daca encomiastic, filmul e impresionant cel putin pentru amploarea sa, pentru munca imensa depusa la realizarea lui si pentru interpretarea impecabila a lui Benicio Del Toro, implicat in proiect inca dinainte de a realiza, tot cu Soderbergh, "Traffic".
E, la fel, de asteptat ca si documentarul israelian de animatie "Waltz with Bashir", de Ari Folman, sa plece cu un premiu. Filmul nu se desfasoara pe mai multe etaje ca "Persepolis", nu are frumusetea lui simpla, umorul sau umanitatea lui, dar are o tema pacifista care nu cred ca va fi trecuta cu vederea.
Dintr-o selectie care abunda in filme sociale sau politice, e posibil ca juriul sa premieze si docu-fictiunea "24 City", de Jia Zhanghe, mai ales ca poporul chinez a fost batut de soarta in ultima vreme. Filmul a fost bine primit de criticii straini care dau cotatii in "Screen International", acestia fiind la fel de unanimi si in a desfiinta "Serbis", de Brillante Mendoza. Curios, la "Serbis" nu s-a fluierat, dar la "Femeia fara cap", filmul argentinienei Lucrecia Martel, da. Filmul nu e rau deloc, desi povestea te pierde datorita faptului ca, desirata cum era, se destrama cu totul la final, nelasandu-te sa intelegi mai nimic. Totusi, mai interesanta maniera moderna de a spune o poveste a tinerei cineaste decat siropul de tuse al lui Clint Eastwood, chiar daca a avut cronici asa de bune.
Ar trebui sa aiba un loc pe "podium" si "Adoration", al lui Atom Egoyan, care, desi e si el clasic, este extrem de curat ca punere in unda a unei povesti dificil de scris, si extrem de convingator. Scurtele inserturi lirice sunt acoperite insa de o poveste care reveleaza secretele din mers si care (re)introduce in discutie teme ca importanta imaginii si a mijloacelor de comunicare sau relatia aparenta-substanta, pe structura unei drame familiale in care un adolescent isi face doliul dupa parintii morti intr-un accident imaginandu-si ca tatal sau, terorist, a pus-o pe mama sa cu o bomba in geanta in avionul de Israel.
Fratii Jean-Pierre si Luc Dardenne n-au facut un film rau. Dar deja au doua Palme d’Or-uri, asa ca jurnalistii, desi au apreciat "Le Silence de Lorna", n-ar mai baga mana-n foc pentru inca un premiu. Sau cel putin pentru un Palme d’Or.
"ROMANII NU SUNT RAI"
Dupa proiectia de la Cannes a filmului lui Francesco Munzi, cotidianul La Repubblica publica un articol in editia de joi. "«Il resto della notte», cel de-al doilea film al lui Francesco Munzi, este povestea unor imigranti romani, romi si a unor talharii in vile. Acest film ajunge la "Quinzaine", in timp ce la Napoli consiliul de ministri aproba «pachetul securitate» si introduce delictul de ilegalitate si dupa ce Parlamentul European a admonestat Italia pentru expeditiile de pedepsire desfasurate la intamplare in taberele de nomazi". "Inteleg sentimentul de insecuritate pe care il au atatia, alimentat de episoadele de infractionalitate straina, dar si de teama unei crize economice, criza care ar duce la pierderea bunastarii raspandite. Cosmarul saraciei amplifica intotdeauna sentimentul pericolului si nu numai pentru italieni; si strainii se tem ca nu exista justitie pentru ei, simtindu-se deci in pericol, inconjurati de teama si supararile noatre", spune regizorul italian.
"Am scris filmul in 2006, cand atitudinea antirromi nu exista inca; cand eu eram la inceput la Torino, la Roma un roman a atacat si ucis o femeie. M-am speriat deoarece nu vroiam sa fac un film de actualitate. Acum sper ca, dat fiind ca romanii mei, ca si restul italienilor mei, nu sunt ingeri, filmul sa nu fie folosit pentru a da o justificare in plus pentru niste legi represive, gresite sau periculoase", mai spune Munzi, citat de La Repubblica.
Charlie kaufman
Ieri dimineata jurnalistii au vazut filmul de debut regizoral al lui Charlie Kaufman. Filmul se numeste "Synechdoche, NewYork", are o distributie ebluisanta si incepe extrem de bine, cu un regizor de teatru (Philip Seymour Hoffman) deprimat si ipohondru, care se trezeste dimineata alaturi de sotia sa (Katherine Keener) si de fiica sa care tocmai a facut caca verde. Inceputa ca o satira plina de umor la adresa societatii care demitizeaza boala si moartea, sporind astfel nevroza, povestea sfarseste la un moment dat prin a deveni autoreferentiala pana la a te face sa-ti prinzi urechile intre personajele reale (cele din film), personajele care ajung sa fie aceste personaje in piesa pe care o monteaza regizorul si actorii care interpreteaza aceste personaje. Nu cred ca cineva se astepta ca Charlie Kaufman sa faca un film limpede, lipsit de rame sau de puneri in abis.
E adevarat, el incepe limpede si se complica pe masura ce eroul e tot mai deprimat, lumea lui se blureaza pe masura ce el se indeparteaza mai mult de momentul cand l-a parasit sotia. Anii trec repede, perceptia lui e deformata (si, o data cu ea, si a noastra, pana la a nu mai sti ce sa credem, de unde sa extragem "realitatea"), dar filmul are un ton atat de nostalgic la rastimpuri incat toata nebunia din rest capata un sens. Charlie Kaufman face filmul lui despre conditia artistului, iar personajul regizorului interpretat de Philip Seymour Hoffman (perfect, ca de obicei) – cu toata depresia lui parca innascuta, cu singuratatea, lasitatea si frica lui – ajunge la spectator chiar daca intr-o forma extrem de rasucita. si "Il Divo", de Paolo Sorrentino, incepea foarte in forta, dar te pierdea pe drum.
Filmul a fost prezentat vineri seara, sala de jurnalisti intampinand primele minute cu rasete favorabile. Sorrentino se ocupa de Giulio Andreotti, cea mai importanta figura politica a Italiei ultimilor 50 de ani. Filmul e o satira si incepe extraordinar, intr-un ritm care era greu de tinut pana la final.
