Pe agenda UE, dezbaterea referitoare la liberalizarea vizelor revine ciclic, de ani buni. Vizele sunt teme fierbinți în două dosare diferite – politicile de vecinătate și relația transatlantică. Pe de o parte, ridicarea restricțiilor de circulație pentru statele candidate la aderare a fost și rămâne un factor motivațional cu valențe simbolice. Instituțiile comunitare trebuie să-și asume deciziile politice privind relaxarea vizelor, indiferent dacă țările solicitante îndeplinesc criteriile tehnice obligatorii.
Pe de altă parte, faptul că SUA și Canada mențin obligativitatea vizelor pentru unele țări membre UE pune Bruxelles-ul în situația de a răspunde nemulțumirii cetățenilor discriminați și de a gestiona efectele propriilor indecizii. Interesul special al nord-americanilor pentru încheierea unor tratate comerciale oferă însă Bruxelles-ului posibilitatea de a folosi vizele ca mijloc de presiune în negociere sau ca argument pentru tergiversări.
Partea europeană invocă acum standardele neomogene ale Ottawa și Was-hington-ului în ce privește vizele, amânând ratificarea acordului comercial UE-Canada (CETA), încheiat în august 2014, și temporizând finalizarea documentului similar UE-SUA (TTIP), aflat la a 13-a rundă de negocieri. Pe 12 aprilie, după expirarea ultimatumului dat cu doi ani în urmă, Comisia a anunțat că Parlamentul European și Consiliul UE vor demara procedurile pentru instaurarea reciprocității în ce privește circulația cetățenilor din SUA și Canada, dacă acestea nu renunță la vize pentru toate statele membre UE.
În plus, unii lideri comunitari și naționali afirmă că nici CETA, nici TTIP nu vor fi acceptate atâta vreme cât canadienii și americanii mențin actualul regim al vizelor. Parlamentarii europeni sunt însă divizați în legătură cu TTIP – unii susțin condiționarea ratificării de ridicarea vizelor, alții propun respingerea de plano a acestui tratat. Nici CETA nu are în Legislativul european mai mulți adepți decât adversari, așa că pretextul întârziatei solidarități cu românii și bulgarii va fi convenabil tuturor celor care doresc, de fapt, ca UE să renunțe definitiv la Acordul comercial cu Canada.
În pofida avertismentelor diplomatice și a declarațiilor politice, nici impunerea vizelor europene pentru nord-americani, nici ridicarea vizelor europene pentru ucraineni, georgieni sau turci nu sunt fezabile pe termen scurt sau mediu. Ceea ce se putea rezolva acum câțiva ani prin cooperare și viziune comună a devenit, între timp, de nerezolvat. Barack Obama și-ar dori probabil să-și încheie mandatul raportând încheierea negocierilor TTIP, de vreme ce s-a decis să facă pe 24 aprilie o deplasare în Germania pentru a-i îmblânzi pe cei mai înverșunați adversari ai Acordului.
Numai că situația actuală din Europa e mai complicată ca oricând. E prea târziu pentru o spectaculoasă coagulare pro-americană, dat fiind că la anul vor avea loc alegeri în Franța și în Germania. Partidele anti-Merkel și anti-Hollande se opun încheierii TTIP, susținute vehement de ecologiști, antiglobaliști, anticapitaliști etc. etc.
Pe celălalt palier, Bruxelles-ul a anunțat că va relaxa regimul vizelor pentru Georgia, că negociază liberalizarea vizelor cu Turcia și că propune respectarea promisiunilor făcute Ucrainei, ignorând opoziția exprimată de olandezi prin referendumul din 5 aprilie. Chiar dacă Donald Tusk și Jean-Claude Juncker ar fi cu adevărat deciși să-și asume riscuri în raport cu Kievul sau Ankara, realitățile politice din țările respective le sunt potrivnice, blocând practic orice decizie favorabilă.
Nu doar insidioasa opoziție a Rusiei deturnează, ori de câte ori e nevoie, relațiile UE cu vecinii aspiranți la aderare, ci și procesele electorale, crizele interne sau interesele naționale divergente. Din păcate, realist vorbind, sunt mai multe șanse ca UE să se destrame decât să se obțină consensul statelor membre pentru ca turcii sau ucrainenii să călătorească fără vize în spațiul comunitar.
De asemenea, dincolo de promisiuni și politici publice, e previzibil că dosarul vizelor transatlantice va stagna multă vreme. Nu atât disputele bipartizane din SUA fac imposibilă ridicarea vizelor pentru cele 5 state UE rămase în afara programului Visa Waiver (Cipru, Polonia, Croația, Bulgaria și România), cât legislația SUA, imposibil de modificat într-o jumătate de an. Voința niciunui președinte de la Casa Albă nu are cum schimba această stare de fapt, iar Bruxelles-ul știe că pârghiile din Congres nu pot fi puse în mișcare într-un an cu alegeri prezidențiale.
Oficialii comunitari știu și că guvernul conservator de la Ottawa, care a deținut puterea din 2005 până în toamna trecută, a modificat cu foarte mare dificultate pachetul legislativ privind imigrația. Ce-i drept, Canada s-a prevalat de faptul că România și Bulgaria nu sunt state membre Schengen, justificând astfel necesitatea vizelor impuse celor două țări care au aderat la UE în 2007. Ottawa a exceptat însă Croația de la obligativitatea vizelor imediat după intrarea acesteia în UE, fără ca ea să fie și stat Schengen.
Comisia și Parlamentul European n-au găsit atunci de cuviință să protesteze, nici nu s-au grăbit să deschidă zona Schengen pentru români și bulgari, ca să-i convingă pe canadieni că cetățenii acestora se bucură de drepturi europene depline. Între timp, Canada a făcut un pas în plus, introducând România pe lista țărilor sigure, dar Acordul CETA a rămas în sfera incertitudinilor.
Atacurile teroriste, criza refu-gia-ților, Brexit-ul și ofensiva ultranaționalistă din multe țări occidentale nu lasă Bruxelles-ului nici un fel de marjă de manevră pentru ca acesta să poată negocia cu adevărat în interesul său problema vizelor pe dimensiunea transatlantică. Există voci care susțin că unii politicieni americani ar prefera să impună vize francezilor și belgienilor decât să le ridice croaților sau bulgarilor. De partea cealaltă, există temeri că olandezii sau austriecii ar prefera renunțarea la Schengen decât să accepte integrarea României și Bulgariei, state membre despre care Comisia Europeană însăși recunoaște că îndeplinesc toate criteriile de admitere.
Îndemnurile privind ridicarea sau impunerea vizelor vor stimula jocurile electorale și calculele economice de pe ambele maluri ale Atlanticului. Ne putem aștepta, însă, mai degrabă la noi măsuri restrictive motivate prin rațiuni de securitate decât la liberalizări sau la reintroducerea vizelor pentru americani și canadieni. De fapt, va fi mai ușor ca SUA să impună vize și pentru alte țări europene decât ca toate statele membre UE să fie de acord cu impunerea vizelor pentru americani.
De altfel, imediat după atentatele teroriste din Franța, Wa-shingtonul a anunțat că europenii care au călătorit în ultimii cinci ani în Iran, Irak, Siria ori Sudan (și dețin inclusiv cetățenia acestor țări) au nevoie de aprobare pentru a intra pe teritoriul SUA. Programul Visa Waiver a fost astfel restricționat, iar cei care așteaptă extinderea lui nu-și pot face iluzii.
Bruxelles-ul a amânat prea mult atât integrarea tuturor statelor membre în zona Schengen, cât și reformarea sau modificarea normelor sale de funcționare. Acum, bunăvoința liderilor comunitari se lovește de prudența decidenților naționali și de neîncrederea în capacitatea UE de a-și proteja granițele. Pasivitatea prelungită în privința discriminărilor aplicate de SUA și Canada cetățenilor români, polonezi și bulgari în materie de vize nu poate fi compensată prin anunțarea unor posibile măsuri de reciprocitate.
Transferată în Parlamentul European și condiționată de soarta acordurilor comerciale, chestiunea vizelor nu are cum beneficia, în etapa imediat următoare, de soluții concrete. Dimpotrivă, ea va provoca, din direcții geografice diferite și din unghiuri ideologice diverse, inflamarea opiniei publice, întărind tabăra euroscepticilor și curentul antioccidental.
Aceste opinii aparțin autoarei și nu implică responsabilitatea MAE.
