Recentele revoluţii din lumea arabă au slăbit mult influenţa organizaţiei teroriste; sutele de mii de oameni care au împânzit străzile din Cairo, Tunis sau Benghazi nu au avut nimic în comun cu ideologia islamistă, ci mai curând dimpotrivă: cerinţele protestatarilor au fost o deschidere către democraţie, libertate şi bunăstare – şi nu un stat religios. Moartea lui Osama bin Laden ar putea fi încă un cui bătut în capacul sicriului organizaţiei; chiar dacă pe termen scurt ar putea urma un val de acţiuni teroriste împotriva unor ţinte europene sau americane din nordul Africii şi vestul Asiei (în cazul în care Al Qaida ar trece la aplicarea unui plan deja prestabilit pentru cazul morţii liderului organizaţiei), carisma lui Osama bin Laden şi rolul său de unificator şi portavoce a mişcării islamiste s-ar putea dovedi greu (şi poate chiar imposibil) de înlocuit.
Al Qaida, un model învechit?
Numărul doi al Al Qaida, Ayman al Zawahiri, este un personaj destul de controversat în interiorul organizaţiei – şi nu ar fi de mirare dacă între mai multe facţiuni rivale ar izbucni o luptă pentru putere; conform unei analize a lui Paul Cruickshank pe siteul CNN, Ilyas Kashmiri, organizatorul mai multor atacuri teroriste recente, este unul dintre ceilalţi candidaţi la conducerea organizaţiei, alături de ideologul libian Abu Yahya Al Libi – însă nici unul dintre cei trei nu poate fi sigur de suportul întregii organizaţii. După părerea lui Cruickshank, bin Laden este „de neînlocuit – nimeni nu are faima, carisma şi vizibilitatea sa”.
Această fracţionare ar putea fi cea mai bună şansă de supravieţuire a organizaţiei (din cauza lipsei unei structuri clare, diversele grupări din cadrul Al Qaida şi-ar putea continua lupta independente unele de altele, după cum explică jurnalistul Nicholas Kristof în New York Times) – dar pe de altă parte i-ar putea frânge gâtul; în absenţa unui lider care să atragă noi şi noi susţinători, aşa cum a făcut-o bin Laden, Al Qaida ar putea deveni pur şi simplu neinteresantă – şi, în cele din urmă, neimportantă pentru o lume arabă care, cel puţin pe moment, pare să prefere revoltele paşnice (împotriva propriilor conducători) luptei violente împotriva unui presupus duşman – SUA – aflat la mii de kilometri distanţă.
