Dacă Traian Băsescu îşi transmitea mesajele direct, cu subiect şi predicat, inclusiv de la pupitrul Administrației prezidențiale, mizând pe un impact maxim, Klaus Iohannis alege calea ocolită a scrierii unei cărți. O simplă diferență de abordare sau mult mai mult decât atât?
Am citit „Primul pas“, lansată în acest weekend la Bookfest de Klaus Iohannis, pentru a vedea dacă actualul preşedinte urmăreşte doar să câştige nişte bani din vânzarea cărții sau, dimpotrivă, vrea să ne spună ceva, într-un moment în care din ce în ce mai multă lume îi cere să renunțe la tăcere şi să se implice activ în viața societății. Ca o paranteză, cine vede acum comentariile negative ale oamenilor de pe contul său de Facebook s-ar putea întreba, pe bună dreptate, dacă este vorba despre aceeaşi persoană care făcea băi de mulțime în seara zilei de 16 noiembrie 2014. Cum am mai spus-o însă şi altădată, nicăieri popularitatea unui politician nu se pierde mai uşor decât în România, iar asta ar trebui să fie prima lecție a unui premier sau preşedinte din această țară.
Chiar dacă o face într-o manieră aridă, în multe locuri chiar plictisitoare, Iohannis spune însă câteva lucruri importante în ultimul său volum.
În primul rând, preşedintele ne dă de înțeles că nu este dispus să asculte de prea multe sfaturi atunci când ia decizii, cu excepția celor venite din jurul oamenilor săi de încredere, cu care se află pe „aceeaşi lungime de undă“ şi care „l-au convins de competența lor“. Pe unii dintre aceştia îi numeşte explicit, cum este cazul controversatului Dan Mihalache, despre care spune că este „omul împreună cu care a conceput campania electorală“. De altfel, pomeneşte destul de puține nume în carte la capitolul „aprecieri“. Poate surprinzător, dar Alina Gorghiu, cea pe care a susținut-o să-i ia locul în fruntea PNL, nu pare a se număra printre apropiații preşedintelui, fiind amintită doar trecător, în contextul alegerilor pentru conducerea partidului.
Decizia de a restrânge foarte mult cercul oamenilor de la care ascultă sfaturi nu este neapărat rea. Contează însă foarte mult calitatea celor din jurul preşedintelui.
O altă observație care mi se pare importantă este aceea că Iohannis îi vede pe Traian Băsescu şi Victor Ponta ca făcând parte din acelaşi sistem, de care se dezice vehement. Face multe conexiuni între cei doi, nu numai în contextul campaniei electorale, şi consideră că îndemnul fostului preşedinte către propriii alegători de a nu-l vota pe Ponta în turul al doilea nu a fost menit să-l ajute, ci doar să atragă din nou atenția asupra războiului Băsescu-Ponta.
Pe de altă parte, cele mai dure cuvinte sunt folosite la adresa lui Victor Ponta, despre care spune că „ar face orice pentru Putere“ sau că „este reprezentantul unui sistem corupt“. Iohannis sugerează că nu este dispus să uite campania mizerabilă dusă de premier şi PSD împotriva sa, dar nu ne dă nici un indiciu despre ce va face mai departe din acest punct de vedere. Între Klaus Iohannis şi Victor Ponta nu va exista vreodată vreo relație, iar dezgustul preşedintelui față de tot ce reprezintă Ponta este mai mult decât evident. Cel puțin aşa dă de înțeles preşedintele.
Din ce scrie, Iohannis pare să fie conştient că oamenii nu au votat neapărat pentru un om, ci pentru schimbarea unui sistem. Nu ne oferă însă şi un orizont de aşteptare, foarte important pentru cei care asistă acum îngrijorați la încercările PSD de a arunca în derizoriu lupta anticorupție şi de a face uitat momentul politic 16 noiembrie 2014.
Iohannis a vrut, prin această carte, să-şi dezvăluie unele dintre preocupările şi planurile sale de viitor, dar a făcut-o într-un mod neobişnuit. Poate chiar superficial. Preşedintele priveşte lucrurile de la suprafață, nu intră în detalii şi chestiuni concrete. Există astfel riscul ca efectul să fie altul decât cel scontat, dovadă fiind şi criticile numeroase de pe contul său de Facebook.
România nu a fost până acum țara în care politicienii să-şi impună punctul de vedere pe Facebook sau prin adevăruri spuse şi mesaje transmise în cărțile de memorii. Iohannis pare că se simte mai confortabil în fața mesei de scris (deşi nu-l dă talentul afară din casă), decât la pupitrul Administrației prezidențiale. În esență, asta nu înseamnă nici că e bine, nici că e rău. Întrebarea fundamentală este dacă va fi în stare actualul preşedinte să nu-i dezamăgească pe cei care l-au votat, dar este mult prea devreme pentru a da un răspuns la această întrebare.
Din punct de vedere al relației cu alegătorii, mandatul lui Iohannis poate fi însă un experiment. Riscant, ar putea zice unii. Dar riscul pentru propria carieră pare a fi asumat de preşedinte, după cum o spune chiar el în carte: „La acest nivel al politicii, nu există perioade de grație. Ori rezişti, ori mori“. Întrebarea este dacă s-a gândit şi la ce riscăm noi, oamenii din această țară, dacă mandatul său va fi un eşec.
