Referendumul de modificare a Constitutiei, programat sa aiba loc simultan cu alegerile prezidentiale, a declansat dezbateri aprinse referitoare la solutiile constitutionale potrivite. Au fost aduse argumente in favoarea unui parlament cu o singura camera si a restrangerii numarului de parlamentari si argumente pentru mentinerea sistemului bicameral cu, eventual, modificarea numarului celor alesi. Dar argumentatia in favoarea unei solutii constitutionale sau a alteia este de multe ori viciata de interese legate de alegerile prezidentiale. Comparatiile cu solutiile adoptate in alte tari europene sau extraeuropene nu ne ajuta foarte mult deoarece in lume functioneaza cu la fel de mult succes si o formula si cealalta. Care ar putea sa fie in aceste conditii criteriul care sa ne permita sa alegem o solutie in cunostinta de cauza?
In mod poate surprinzator pentru multi, economistii au pretentii intemeiate ca pot sa contribuie la aceste dezbateri si la identificarea solutiilor optime. De cateva decenii, economistii au inceput sa-si foloseasca conceptele si instrumentele dezvoltate in analiza schimburilor si a deciziilor economice pe care le iau indivizii, aplicandu-le in domenii extraeconomice. Rezultatele au fost adesea remarcabile. Pentru domeniul politicii, observatia de baza care intemeiaza stiinta "economiei constitutionale" este aceea ca oamenii sunt dispusi sa coopereze unii cu altii intrucat cooperarea le aduce beneficii. Piata si statul sunt instrumente prin care cooperarea este organizata si facuta posibila. In vreme ce piata pune in valoare diferentele intre abilitatile individuale, care duc la specializare si schimb reciproc avantajos, statul este zona de cooperare pentru obtinerea unor "bunuri" comune precum apararea si ordinea publica.
Decizia individuala privind actiunea comuna (care este de natura politica) este asemanatoare deciziei economice in sensul ca oamenii isi calculeaza costurile si beneficiile pe care le pot obtine prin participarea la un proiect comun. Mai mult decat atat, intrucat realizarea unui proiect comun necesita acordul tuturor membrilor unui grup, dar nu toti sunt la fel de interesati in proiectul respectiv, fiecare individ descopera ca isi poate negocia aceasta resursa care este "votul" sau acordul sau pentru a obtine de la ceilalti o anumita compensatie. Exista in acest sens un "pret" al fiecarui vot si o piata pentru schimbul acestora, iar parlamentul este similar unei piete dedicate tranzactionarii acestor voturi in vederea realizarii consensului pe diverse decizii. Este o concluzie surprinzatoare avand in vedere conotatia negativa pe care o suscita ideea de tranzactionare a voturilor de catre politicieni, dar trebuie sa recunoastem ca, pana la urma, parlamentarii fac ceea ce i-am mandatat sa faca, sa tranzactioneze voturi.
Laureatul Premiului Nobel pentru Economie James Buchanan si Gordon Tullock au pus bazele "economiei constitutionale", care analizeaza mecanismele prin care se ajunge la consensul necesar actiunii colective. In lucrarea lor fundamentala, intitulata "Calculul consensului. Fundamentele logice ale democratiei constitutionale", cei doi autori ating la un moment dat si chestiunea rationalitatii organizarii parlamentare in sistem bicameral. Concluzia lor, bine fundamentata logic, este aceea ca in anumite situatii existenta unui parlament bicameral poate usura procesul de atingere a consensului, respectiv reduce costurile acestui proces. Conditia esentiala pentru ca parlamentul bicameral sa fie eficient este ca modalitatile de selectie a alesilor celor doua camere sa fie diferite. Daca aceasta conditie este indeplinita, atunci parlamentul bicameral se poate dovedi o formula preferabila.
Este o concluzie extrem de importanta, care arunca o lumina noua asupra dezbaterii referitoare la oportunitatea trecerii la un parlament unicameral. In actuala organizare din Romania, cele doua camere ale Parlamentului sunt putin diferentiate in modul de alegere a parlamentarilor: singura diferenta este aceea ca circumscriptiile pentru Senat sunt trasate diferit fata de cele pentru Camera Deputatilor. Aceasta slaba diferentiere face ca existenta celor doua camere sa fie prea putin justificata.
Merita sa amintim faptul ca in sistemul parlamentar romanesc interbelic, in care existau de asemenea doua camere, selectia reprezentantilor din Senat se facea pe criterii mult diferite fata de Camera Deputatilor, ceea ce oferea o justificare mai buna pentru organizarea cu doua camere. Sistemul britanic, in care criteriile de selectie in Camera Comunelor si Camera Lorzilor sunt foarte clar diferentiate, poate constitui un etalon al organizarii bicamerale. Acelasi lucru este valabil si pentru statele cu organizare federala, unde cele doua camere tind sa fie alese dupa criterii si proceduri diferite.
In aceste conditii, dezbaterea privind solutia constitutionala de adoptat in Romania se poate imbogati prin examinarea unei a treia posibilitati (pe langa cele doua discutate astazi, a parlamentului uni- sau bicameral), aceea a pastrarii bicameralismului cu modificarea sistemului de selectie a reprezentantilor din Senat.
