“Necivilizat”, “neprietenos”, barbar”, “să-şi facă de cap”, “antiromâneşti”, “profasciste”, “iresponsabilă”, “duşmănoasă”, “condamnabilă” – iată doar câteva dintre reperele Noii Ordini care guvernează dialogul româno-ungar în ultima vreme.
Iar dacă bufeurile verbale ale liderilor de la Budapesta şi Bucureşti vor menţine cadenţa, riscul ca totul să debuşeze într-un stupid şi periculos dialog al surzilor devine mai mult decât evident. Şansele sunt amplificate şi de faptul că vorbele aparţin unor înalţi oficiali din cele două ţări – prim-ministru român, preşedinte al Parlamentului ungar şi eurodeputat român.
De altfel, o recunoaştere solidă a faptului că s-a ajuns la un punct culminant în desfăşurarea retorică de forţe stă inclusiv în anunţata discuţie dintre cei doi premieri, Victor Ponta şi Viktor Orban.
Însă când asistăm la o alterare atât de vibrantă a relaţiilor româno-maghiare, alterare care şterge totodată pe jos cu exerciţiul interesant al şedinţelor comune dintre cele două guverne, nu poţi să nu te întrebi spre ce ne vom îndrepta de aici înainte?
Din 2010, de când FIDESZ a preluat guvernarea, iar extremiştii din partidul Jobbik s-au instalat confortabil în Parlament, consolidând astfel puterea premierului Viktor Orban, dosarul Budapesta s-a transformat pentru diplomaţia de la Bucureşti într-o castană, din nou, fierbinte.
Orban e cunoscut Bucureştiului ca un partener deloc comd încă din primul său mandat (1998-2002), astfel că diplomaţilor români le-a devenit clar că abordarea relaţiei cu Ungaria a intrat natural într-o nouă etapă.
Însă în timp ce puterea de la Budapesta şi-a şocat în mod repetat cetăţenii şi, evident, Europa, prin derapaje nepermise de la limitele inferioare ale democraţiei, la Bucureşti Opoziţia a început să promoveze şi ea un naţionalism primitiv şi oportunist. Crin Antonescu, Victor Ponta şi Adrian Năstase au fost vârfurile de lance ale acestui naţionalism de tip “stand-by” – neorientat spre ceva anume, ci aflat în aşteptarea unui subiect care merită gonflat cu instrumentele specifice acestei denivelări a raţiunii. Mare, mare ghinion pentru noi că obsesia şi prostia s-au sincronizat atât de bine în cele două ţări! Pe de o parte, Viktor Orban a continuat, în purul său stil, să îşi trimită în România emisarii cei mai îndrăgostiţi de Ardeal, fie la evenimente ale politicienilor maghiari din România, fie la comemorări sau aniversări publice ale comunităţii maghiare.
Iar Orban şi-a ales de fiecare dată oamenii pe sprânceană, atent ca fiecare dintre “ambasadorii” extremismului de inspiraţie FIDESZ şi Jobbik să fie dintre cei cu poziţii importante în stat. Însă stilul premierului Orban era arhicunoscut la Bucureşti şi, nu o dată, autorităţile române au reuşit să gestioneze cu tact situaţii delicate şi să evite escaladări pe măsura provocărilor.
Pe de altă parte, îmbrăcată în noua pelerină, USL a reuşit imposibilul şi a ajuns la guvernare. Iar de la “butoane”, discursul naţionalist a început să să o ia efectiv pe cele trei cărări: a banilor, a protejării corupţilor, a răzbunării pe UDMR.
În cazul primelor două capitole, naţionalismul socialist-liberalilor coincide cu izolaţionismul – <>, respectiv <>.
De aceea, zic încă odată, naţionalismul USL nu a vizat în primul rând Ungaria. S-a intersectat cu ea numai atunci când interesul electoral i-a cerut-o: vezi cazul UMF Târgu-Mureş şi pedepsirea exemplară a UDMR.
Odată ajunşi la guvernare, liberalii, conservatorii şi social-democraţii nu s-au rezumat doar la o preluare normală de ştafetă, ci au făcut festival, timp de săptămâni întregi, din trecerea UDMR în opoziţie. Şi s-a lucrat mult la prelungirea supliciului pentru UDMR, unii lideri ai USL transmiţându-le politicienilor maghiari că accesul spre putere le va fi blocat mult de acum înainte.
A fost o atitudine înţeleaptă? Se pare că nu trecerea efectivă a UDMR în opoziţie a fost cea mai iritantă experienţă pentru Viktor Orban din ultima vreme, ci mai degrabă maniera exagerată în care USL a tratat problema.
Este posibil ca, în “garanţiile” date UDMR de către USL, FIDESZ să fi intuit pericolul, iar Orban să fi fost năpădit de coşmar. Acel coşmar dat de faptul că ieşirea pe termen lung a etnicilor maghiari de la guvernare ar fi receptată în Ungaria ca un eşec răsunător al său şi al FIDESZ.
Or, cum le-ar explica Vicktor Orban votanţilor săi pierderea unor redute care fac furori în mintea electoratului FIDESZ şi Jobbik, tocmai în perioada în care extremismul creşte în Europa, iar evoluţiile din Grecia acţionează ca foalele folosite la înteţirea focului?
Scandalul declanşat de reînhumarea poetului Nyiro Josef ar putea fi urmat de episoade care se vor succeed între ele cu o viteză mai mare decât până acum. Însă halul şi hilarul la care s-a ajuns în jocul reacţiilor politico-diplomatice pe acest subiect, inclusiv macabra urmărire a taxiului care avea în portbagaj o urnă de cenuşă, este un barometru că, pe viitor, părţile pot ajunge cu “joaca” foarte departe.
Devine cu atât mai interesant de urmărit până unde este dispus USL să apese pedala aţâţării şi ce ar trebui să se întâmple pentru ca Victor Ponta să-şi pună sieşi botniţă, iar pe Năstase şi pe Antonescu să nu-i mai scoată câteva zile prin lume. Pe Victor Orban deja îl cunoaştem bine. Însă încă un Orban pe lume, de data asta la Bucureşti, va face din frontiera dintre România şi Ungaria terenul de antrenament al unei maşini rămasă fără direcţie.
