Man Booker Prize – cel mai important premiu european de literatura in limba engleza, in valoare de 50.000 de lire – a fost acordat anul trecut scriitoarei de origine indiana Kiran Desai pentru romanul "Mostenitoarea tronului pierdut", un roman cvasibiografic inspirat de istoria propriei familii, o familie cu origini multietnice si cu educatie engleza. Romanul suprinde foarte bine "conflictul" dintre aceste doua lumi, India exotica si traditionala si civilizatia moderna occidentala. Tema nu este originala – au abordat-o si Stefan Zweig, si Graham Greene, si E.M. Forster… – dar Kiran Desai cunoaste bine lumea prinsa intre cele doua culturi, ea scrie din interior si o face cu emotie, tandrete si melancolie feminine. "Mostenitoarea…" este un roman al contrastelor, un roman deopotriva comic, trist si dramatic, reusind sa patrunda adanc si, aparent, cu multa usurinta intr-o tema complexa cum este cea a schimbarii unei lumi conjugata cu drama emigrarii. Kiran Desai, cea mai tanara castigatoare (35 de ani) din istoria Booker Prize, nu e o scriitoare senzationala, dar veti citi cartea cu placere, si nu doar pentru exotismul istoriilor. Are acel ceva al literaturii engleze. si ca tot veni vorba, ca o paranteza, Kiran Desai apare in limba romana in momentul in care Booker Prize si-a desemnat deja castigatorul pe 2007: romanul "The Gathering" al scriitoarei Anne Enright. Decalajul nu e deloc grav, chit ca lista lunga se face publica cu un an inainte, dar nu pot sa nu remarc faptul ca Peter Carey, de pilda, castigator de doua ori al Premiului Booker, este inca netradus la noi. Apoi, acordarea Premiului Nobel scriitoarei Doris Lessing ne-a aratat, o data in plus, ca nu avem traduceri ale unor autori englezi importanti. In schimb, ca sa dau niste exemple mai mult la intamplare, din cumplitul Coelho, jenantul Marc Lévy si Frédéric Beigbeder, cel mai celebru scriitor mediocru francez, s-a tradus aproape tot. Nu e pacat?!
Kiran Desai, "Mostenitoarea tronului pierdut", traducere de Vali Forescu, Editura Polirom, 2007
S-a discutat mult pe tema autodenuntului lui Günter Grass, care a recunoscut ca la 17 ani a fost voluntar intr-o unitate de tanchisti a trupelor naziste Waffen SS. Multi au zis ca ar fi un moft autobiografic cu bataie mediatica, si mai multi l-au acuzat vehement – polonezii i-au cerut sa renunte la titlul de cetatean de onoare al orasului Gdansk, altii se gandeau daca i s-ar putea retrage, intr-un gest fara precedent, Premiul Nobel. Eu ma mir ca a fost uitata (sau ignorata) o declaratie din 2001 in care Grass gasea, intr-o primitiva retorica stangista, justificari atacului terorist antiamerican din 9/11. In ceea ce ma priveste, scriitorul german nu reprezinta deloc un tip cu un profil moral serios. Oricum, parerile au fost extrem de impartite, de la abtineri la contestari morale puternice, iar autobiograficul volum "Decojind ceapa" a devenit, inca dinainte de aparitie, cea mai controversata carte a lui Grass. Din fericire, si una dintre cele mai bune. Confesiunea alterneaza persoana intai cu persoana a treia intr-un subtil joc de-a (auto)denuntarea, asumarea si distantarea, iar metafora autobiografiei ca o decojire a cepei – pertinent si expresiv, fara indoiala, memorabil: multiplele straturi invelitoare care, in egala masura, ascund si dezvaluie, efectul lacrimogen al "decojirii" si al apropierii treptate de bulbul interior, in fine, jocul alternativ al fictiunii si al realitatii care dau gust una alteia si se ambiguizeaza reciproc. "Decojind ceapa" este deopotriva fantezie si autobiografie intr-o formula care te face dependent pentru cateva ore de o carte tensionata, impresionanta si profund umana. Günter Grass a stiut, pana la urma, ce face si a acceptat sa plateasca tributul literaturii chiar si punandu-si la bataie probitatea morala. Oricum, posteritatea e ultraindulgenta, daca ne gandim ca nu i-a pasat niciodata prea mult de biografiile dubioase ideologic.
Günter Grass, "Decojind ceapa", traducere de Victor Scoradet, Editura Polirom, 2007
