V-am povestit, deunăzi (http://www.romanialibera.ro/blog/dan.mazilu/il-reclam-pe-popa-218436.html), cum era să sar bordul, involuntar şi ireversibil, de pe lacul IOR direct în Rai. Mă plimbam pe-o alee şi mi s-a făcut părul bidinea când popa de la parohie, fără somaţie prealabilă, a pus slujba la maxim, în boxele spânzurate pe exteriorul bisericii.
Ieri am păţit-o iarăşi- dar a fost mult mai rău, aş putea zice varianta drăcească a penultimei întâmplări. Să vă spun păţania, dar nu înainte de a vă jura că tot ce zic acum e adevărat. Aşa să-mi ajute Dumnezeu- cum îi ajută şi lui popa din parohie, care lucrează două ceasuri pe zi, dar are limuzină străină.
Bun, deci mergeam eu pe o alee de parc. Probabil vi se pare enervant, dar trebuie să subliniez că o alee este ceva public, la dispoziţia tuturor (chiar şi în timpul guvernării Boc). Deci nu mă plimbam pe-o potecuţă într-o mănăstire, da?
Când am trecut prin dreptul bisericii- era o linişte mormântală-, uitându-mă pierdut la ea (e o biserică autentic maramureşeană, cu lemnul lăcuit şi un foarte frumos acoperiş din şindrilă bituminoasă), m-am gândit dacă să mă lepăd acum de povara ce m-apasă, sau să rabd până la domiciliul din buletin, unde aş putea-o face singur, în intimitate.
Am realizat că aşa nu voi mai rezista; eram prea torturat.
Aşa că, în ciuda scârbei uriaşe pe care o am faţă de cocinile astea publice, am intrat în closetul ecologic aflat la treizeci de paşi de biserică. Folosind mănuşile pentru a deschide uşa şi uitându-mă doar în sus- nu din îngâmfare, ci de silă.
(Nu ştiu cum o fi în Maramureş, dar noi aici, în Titan, punem privata lângă Biserică.)
Pe când mă avântam eu în intervalul dintre al optulea şi al noulea cer, tremurând fericit din toate încheieturile şi mulţumind la toţi sfinţii chiar şi pentru cutia asta din plastic, infectă dar salvatoare la caz de nevoie, a început slujba.
Dacă aş fi fost sigur că-s curaţi, sau dacă aş fi avut o bască groasă pe cap, aş fi dat cu capul de toţi pereţii. Dom’le, am crezut că-nnebunesc.
Se punea problema ce fac în continuare. De oprit, nu se mai putea. Să ridic cuviincios mâinile nu se făcea, pentru că-mi uitasem pamperşii la serviciu. Oricum, m-am gândit că aş fi fost tare ciudat cu mâinile împreunate a rugăciune, în timp ce… în fine, înţelegeţi voi. Am ales- dar, ce zic eu am ales, am fost forţat!- să rămân cum eram, cu mâinile sub brăcinar. Tot ce am putut să fac pentru a asigura, după posibilităţi, o anumită concordanţă cu inopinatul moment religios a fost să mă uit spre biserică, cu cât mai multă pioşenie puteam eu. În perete era practicat un soi de aerisitor, m-am aplecat puţin şi m-am iţit prin el la biserică, sperând ca aşa mi se va ierta păcatul trupesc pe care tocmai îl făceam fără de voie.
Apoi, după ce am ieşit din Purgatoriul ecologic, m-am dus în biserică, cu gând să-i vorbesc popei pe-nţeles: poate mută odată difuzoarele alea unde le e locul- înăuntrul bisericii, şi poate vorbeşte şi cu Negoiţă să dea un brânci closetelor, că nu-i prea rezon să faci chestii la umbra crucii.
În biserică, însă, nici ţipenie. Doar o femeie blândă, care smulgea cu gesturi dure capetele lumânărilor. Nu tu popă, nu tu credincios. Şi, culmea, mult mai linişte decât afară. „Unde-i popa?”, am întrebat eu, amabil ca-n săptămâna de dinaintea salariului, când n-am bani nici de chibrit, darămite de lumânări. „Părintele e în parohie”, mi se spune. „Bine, dar slujba care se aude de-afară?”, nu mă las eu, îndărătnic. „A, păi slujba e pe CD, eu îi dau drumul de la buton”, zice femeia.
Aşa, deci. Eu stau în parc şi ascult slujba ca prostul, iar popa e în parohie, lucru care cred că e totuna cu a spune „sunt pe teren”, cum afirm eu când vreau să mă plimb aiurea prin oraş, dar lăsând impresia că tot cu serviciul mă ocup.
Am mai spus-o: ceva trebuie să fac. Dar nu ştiu precis ce.
Să sun la 112, cum îmi propusesem, parcă nu-mi vine. Mi se pare că nu-i chiar un caz de extremă urgenţă.
Cred că mult mai bine ar fi să aflu unde are popa siguranţele: când vreau să mă plimb prin parc trec mai întâi pe la biserică, deconectez instalaţia electrică şi-abia apoi îmi văd de promenadă.
Dacă nu mă credeţi că popa e-n stare să verse atâţia decibeli în parc, priviţi poza de mai sus. Vedeţi că, alături de boxa mare, popa are şi altele, mai mici. Probabil de surround, pentru când fac popii efecte speciale cu gura. Ah!, şi ce vedeţi în poză e doar un colţ al clădirii: ca să aflaţi puterea reală (în watti RMS) a Bisericii, înmulţiţi cu patru. Exact ca şi cum aţi vrea să aflaţi numărul evangheliştilor, plecând de la Petru (într-un fel, e şi un lucru bun aici: bine că popa n-a pus un număr de boxe egal cu numărul apostolilor, sau chiar, mai rău, cu numărul Mucenicilor).
