Artistul plastic timisorean Emil Florin Grama implineste, astazi, 7 iunie, varsta de 60 de ani si inscrie in palmares toate atributele unui pictor, grafician, ilustrator de carte, afisist, pictor scenograf, critic de arta si poet.
Jubileul sau coincide, in mod fericit, cu deschiderea, la Galeria “Helios” din Timisoara, a unei bogate expozitii de pictura.
Cu prilejul acestor evenimente, artistul ne-a acordat, cu amabilitatea-i caracteristica, un interviu.
– Va mai amintiti de perioada debutului, de primele afirmari pe taramul artei?
Emil Grama: – Am debutat in 1968 cu o lucrare intr-o expozitie colectiva la o bienala de pictura, la Sala “Dalles” din Bucuresti, urmata imediat de o personala de pictura la Targoviste. Cert este ca in acel moment criticul de arta Petru Comarnescu nota in “Contemporanul”: “Tanarul Emil Grama, sensibil portretist si peisagist, cautandu-si o viziune proprie, bazata pe stilizare, este un artist de mare viitor”.
Un episod hazliu…
– A fost prima remarca autorizata care v-a dat aripi?
E. G.: – Nu chiar. N-o sa uit niciodata examenul de diploma de la absolvirea Academiei de Arte din Bucuresti, promotia 1967. Un episod hazliu a facut ca o buna colega si prietena sa ma roage sa-i fac lucrarea “de stat”, cum i se spunea atunci. Nu am putut sa o refuz si m-am apucat serios de treaba si pentru lucrarea mea si pentru lucrarea ei. La examen ea a obtinut nota 10 cu felicitari, iar eu – nota 9. Am primit din partea presedintelui de comisie sugestia sa studiez cu profunzime lucrarea colegei mele, cea mai buna din examen. Era, de fapt, lucrarea mea, iar destainurea o fac publica abia astazi…
– Care sunt totusi maestrii care si-au lasat amprenta asupra formarii dvs. ca artist?
E. G.: – In primul rand a fost artistul si omul Ion Salisteanu, fostul meu profesor, de la care am invatat si meserie si etica profesionala si comportamentul de zi cu zi al unui artist. De la el am invatat sa apreciez o lucrare de arta si sa spun: “Imi place sau nu-mi place lucrarea asta”. Nu, cum se pronunta unii “ce buna sau ce proasta este asta!”.
– Sa va intreb in termenii maestrului Salisteanu, ce v-a placut la artistii banateni intre care traiti de decenii?
E. G.: – De cand m-am mutat la Timisoara am fost imbratisat de mari maestri, cum sunt regretatii pictori Diodor Dure si Simion Gaga. Acum apreciez cel mai mult arta superbei familii Vreme, un adevarat model pentru plasticienii urbei. Emulatia artistica timisoreana si-a pus amprenta pe creatia mea. La Targoviste, in orasul meu natal, n-a existat asa ceva prin anii '80.
“Pictura de sevalet ma defineste”
– La ora actuala sunteti cunoscut ca un artist prolific cu lucrari de pictura, grafica, ilustratie de carte, lucrari de scenografie, afise etc. Cum se impaca toate aceste preocupari?
E. G.: – Desi lucrez ca pictor scenograf la Teatrul de Copii si Tineret “Merlin” din Timisoara, ma ocup cu placere de celelalte “surori” ale profesiei, care se completeaza reciproc si-mi faciliteaza posibilitatea de a ma plimba usor si agreabil prin toate. Doar pictura a fost tradata usor timp de un deceniu, in favoarea celorlalte preocupari ale mele, indeosebi a criticii de arta. Noroc ca, intre timp, mi s-a desfiintat rubrica. Revin, deci, la dragostea dintai si in 2006 promit o noua expozitie de pictura, din care nu vor lipsi portretele, nudurile, convins tot mai mult ca pictura de sevalet este domeniul meu de definitie si vocatie.
– Ce satisfactii v-a produs arta plastica, pe care nu le puteti uita?
E. G.: – Faptul ca din 1968 expun la toate saloanele anuale din tara si strainatate, la majoritatea manifestarilor internationale de acest fel, la trienalele internationale de pictura si scenografie. Am deja 28 de expozitii personale de pictura, grafica, scenografie si lucrari in colectii din nenumarate tari. Sunt posesorul unor trofee pentru afise si scenografie la Festivalul International “Crizantema de Aur” de la Targoviste, premiul I pentru ilustratie de carte pentru copii “Povesti si povestiri” de Ion Creanga, 1989, la un salon din Cluj, premiul juriului pentru coperta cartii “Ghilotina de scrum” de Vladimir Tismaneanu, la Salonul de carte de la Viena, 1992, ca sa amintesc doar cateva premii de suflet. Mai nutresc crezul meu ca epoca aceasta va reusi reintegrarea profesiunii noastre in necesarul de cultura si civilizatie a societatii contemporane, in ciuda debusolarii unor creatori ca nu-si pot pune in valoare arta.
