Prima parte a proiectului „Colorând griul – Al doilea val de artişti contemporani emergenţi români” a avut loc în cadrul Bienalei de Artă de la Moscova, secţiunea Special Programs, desfăşurat în septembrie şi octombrie.
Au fost selecţionate lucrările a şapte artişti români – Bogdan Raţă, Dragoş Burlacu, Francisc Chiuariu, Ana Maria Micu, Cătălin Petrişor, Zoltan Bela şi Aurel Tar – şi o bună parte din ele au fost apoi expuse într-o galerie de mare forţă, V-Art, situată în centrul cultural al capitalei Rusiei. Lucrări artiştilor s-au vândut şi se vând la preţuri cuprinse între 1.800 şi 6.500 de euro, un lucru excepţional pentru arta contemporană românească tânără, după cum susţine şi Cosmin Năsui, cel care a realizat şi curatoriat programul şi apoi expoziţia.
„Ştiu că în ’77 a mai fost o expoziţie Corneliu Baba, iar în 1992 a mai fost Ion Nemţoi la Ambasada României, dar nu în mijlocul oraşului“, ne-a explicat Năsui.
Tranziţia culorii
Lucrări expuse povestesc despre zona gri pe care Estul începe să o depăşească în toate domeniile artei. „Cortina de Fier a funcţionat pe ambele părţi. Nu numai noi nu am avut acces la valorile occidentale, dar nici vesticii nu ştiau ce se întâmplă în Est. Dacă noi nu mai putem consuma în interiorul ţării preconceptele şi clişeele acelor vremuri, filmele şi literatura au un succes extraordinar în Vest. Privind dinspre Vest povestea nu mai este la fel, pentru că ei neavând acces, o descoperă ca şi cum a fi actuală, chiar dacă au trecut peste 20 de ani”, povesteşte Cosmin Năsui, adăugând că pe asta s-a bazat şi conceptul proiectului său, arătând cum se face trecerea de la comunism la capitalism, între ceva gri şi ceva colorat, din ceva ce aparţine şantierelor comuniste şi industria advertisingul de astăzi.
Tranziţia este redefinită acum, în expoziţia de la Tel Aviv, care se numeşte „Colorând griul – Starea de spirit”, expoziţie deschisă până în 18 decembrie. La Liverpool, evenimentul este inclus în bienala lor de artă, din noiembrie 2012, iar lucrările vor arăta procesul de încheiere a ciclului, culoarea şi descompunerea ei în culori care formează griul. La Tel Aviv, în Casa Artiştilor expun cu sprijinul filialei ICR aproximativ aceeaşi artişti, cu mici excepţii: Radu Belcin, Dragoş Burlacu, Francisc Chiuariu, Ana Maria Micu, Cătălin Petrişor, Flavia Pitiş, Bogdan Raţa şi Aurel Tar.
Galeriile de artă, patronate de oligarhi
Pentru ca artiştii să ajungă la Bienala de la Moscova şi apoi în galeria V-Art s-a purtat o adevărată „bătălie” electronică şi telefonică, fiind contactaţi organizatorii şi galeriştii care şi-au oferit spaţiile pentru expoziţiile din ediţiile precedente ale bienalei. „Ne-am întâlnit cu toţi cei cu care am intrat în contact cu şase luni înainte, când am început comunicarea. Le-am spus că noi suntem proiectul românesc, iată catalogul şi că vrem să discutăm despre spaţiu. O parte dintre ei sunt şi ei cuprinşi în secţiunea catalogului de corespondenţă a acestui material, pentru că am vrut să arătăm şi cum se poate configura o comunicare şi instrumentele pe care le-am folosit. Am văzut fiecare spaţiu şi aşa ne-am cunoscut cu artişti, curatori şi specialişti din sectorul rus, iar ei la rândul lor au putut vedea expoziţia”, spune curatorul român.
„În ce priveşte galeria V-Art, dacă nu este în primele zece, este în primele cinci din Moscava. Este o galerie aproape ca în accepţiunea americană, dar în varianta rusă”, spune cu admiraţie Năsui povestind că mecanismul lor este foarte eficient şi profesionist. Unul din artiştii remarcabili din portofoliul galeriei este Vik Muniz, „celebrul artist brazilian care face artă din gunoaie, fotografiindu-le de sus. A făcut şi un documentar de la marginea gropii de gunoi din Rio de Janeiro. Când am auzit de Vik Muniz am zis da, e ok, am ajuns super bine!”.
La discuţie a participat şi proprietarul galeriei, „ownerul, cum îi spun ei, mă rog, un oligarh, alături de art-directorul şi curatorul galerie”
În artă suntem un fel „de soră mai mică a Rusiei”
Ca privire de ansamblu, cu similitudini şi conexiuni între spaţiul cultural rusesc şi cel românesc, curatorul a sesizat că arta rusească este mult mai asemănătoare cu scena de artă din Germania, din Franţa sau din Londra, pieţe de artă cu care încercăm mereu să ne asociem.
Demonstraţia lui Cosmin Năsui merge mai departe: „Chiar dacă ne uităm spre Vest, cu ruşii semănăm foarte mult, ca şi cum noi am fi o soră mai mică a Rusiei. De ce?! Pentru că avem 40 de ani de artă realistă socialistă, adică backgroundul este acelaşi, primit de la ei înspre noi, plus cei 20 de ani de artă de după ’89. Există şi la ei o grupare care a funcţionat ca prim trend şi anume stilistica cu întoarcere la religie, la neo-ortodoxism, exact ca la noi cu Catacomba, cu Sorin Dumitrescu şi Anastasia. Pe de cealaltă parte, şi la ei s-a încurajat trendul media, cum a făcut la noi Centrul Soros pentru Artă. Avem pornirile identice. Ce au reuşit mult mai bine a fost că în ultimii 15 ani au reuşit să capitalizeze valorile ruseşti. Adică au început să înţeleagă că sunt nişte valori care pot fi listate sau cotate la burse ori la licitaţii de artă importante, modernă şi contemporană, în afara spaţiului rusesc. Nu Galeria de Stat Tretyakov, ci un MoMA al lor, cum ar veni. Au reuşti să aducă artişti importanţi, staruri internaţionale care de altfel erau şi acum în Bienală, precum Rebecca Horn (Germania). Astfel, prin asociere, şi-au reglat practic foarte bine cotele artiştilor lor, având artişti care depăşesc pe piaţa din Rusia ca vânzări un milion de euro pe piesă. Deci sunt foarte bine”.
Recordurile noastre la momentul acesta sunt pe artă de patrimoniu, Grigorescu cu 250.000 euro, iar pe artă contemporană un record ar fi cel din martie, de 35.000 de euro cu piesa „Prinţesa” de Alexandru Bunescu, cel cu locomotiva. „Ca diferenţă, aici ne situăm noi”, sesizează curatorul.
Mai povesteşte că galeriile private din Moscova au început tranziţia spre o altă etapă, respectiv aceea în care anunţă că în circa zece ani îşi vor construi propriile muzee. Acest lucru este posibil graţie colecţiilor acumulate. „Toţi galeriştii importanţi îşi construiesc o colecţie importantă. Am văzut, de exemplu, cataloagele colecţiilor de la Art Foundation. Au o lucrare de Damien Hirst. Este incredibil. Uite iarăşi, spui un nume din arta internaţională şi îl găseşti acolo”.
Interesant este că nici statul rus nu are putere să investească în artă, abia se descurcă cu operele de patrimoniu să le depoziteze şi să le păzească. „Nu au galerii, ca la noi, care să aparţină unei uniuni de creaţie. Nu funcţionează pentru că în sistemul lor de vernisaje, de exemplu, este un loc şi un moment în care nu se adună artiştii, ci este un moment dedicat cumpărătorilor, colecţionarilor. Adică publicul care cumpără nu este acelaşi cu publicul care vizitează. N-are rost, la o deschidere de expoziţie cum a fost şi a noastră, să chemi vizitatorii. Se investeşte în cataloage, protocol, discuţii 1 la 1, sunt specialişti care spune cumpărătorului despre ce este vorba în expoziţie. Sistemul lor în piaţa de artă funcţionează ca şi cum ai prelua o marfă la raft de la Carrfour, se duce de la producător la cumpărător, la clientul final”.
Colecţionarul, un magnat de rând
Artiştii români au avut parte de experienţe inedite în cazul vernisajului. „Cei care veneau încercau să-şi etaleze bijuteriile, diamantele, eventual iubitele modele, maşinile, blănurile, ceasurile etc. Practic, aceştia sunt cei care cumpără şi lor li se adresează momentul. Vernisajul nici măcar nu este anunţat public, ci se face prin reţelele lor, dar după ce se deschide expoziţia poate veni oricine să o viziteze, să-şi ia notiţe, să facă poze dacă vrea. Au decalat practic pe două paliere diferite cele două poveşti”.
Interesant este şi felul cum investesc în artă. La nivel de investiţie, ei depăşesc 50.000 de euro pe obiectul de artă. Ei nu cumpără neapărat pentru un birou, ci pun lucrarea într-un raft şi o scot peste cinci ani de acolo. E un fel de plasament financiar”. Pentru ca această investiţie să fie cât mai sigură, în galeriile din Moscova au apărut mai mai multe tipuri de oameni specializaţi, care în România încă nu există.
Cosmin Năsui exemplifică felul în care au fost selectaţi artiştii români din timpul bienalei. „A venit un art dealer, care era nu numai pentru V-Art, ci pentru şase galerii din Moscova. Şi toate şase de top. Imaginează-ţi că în România ar fi un art dealer pentru Anaid Art, galeria Posibilă. Omul era dintr-un mediu foarte important, mama lui era un superstar rusesc, artisă importantă, şi avea acces nu doar la colecţionari. El făcea un job de tipul ăsta: alegea artiştii pentru ai aduce spre galerii, ştiind ce tip de artişti sunt în portofoliul fiecăreia, cine-unde se potriveşte. Şi invers, ducea colecţionarii înspre acele spaţii. Şi atunci, într-un fel de part-time cu şase/şapte galerii scotea mai mult decât ar fi scos dintr-un full time cu o singură galerie”.
Cum expui într-o galerie privată
„Dar să-ţi spun cum a fost pentru noi. Am ajuns acolo şi ne-am întâlnit cu acele galerii interesate de punctul de vedere prezentat de noi. În bienală au fost trei artişti în persoană, restul erau reprezentaţi doar prin lucrări. În timp ce discutam cu reprezentanţii galeriilor, o parte din ei ne arăta că nu vorbesc engleza. Am considerat asta un fel de barieră de clasă socială. Ne traducea curatorul ce spune patronul oligarh şi invers. La o distanţă de două zile au venit la expoziţie curatorul galeriei, directorul de programe artistice V-Art, cu art dealerul. Noi tocmai strângeam expoziţia. Au spus că îi interesează artistul Bogdan Raţă, artistul Francisc Chiurau, artistul Cătălin Petrişor. Şi că vor să vadă şi lucrările, nu numai catalogul. Noi chiar împacheteam atunci. Şi intervine ritmul rusesc. Era duminică, iar marţi dimineaţa la ora 6.00 trebuia să fim cu lucrările în tren, deci eram cu ele împachetate. Am zis: Ok, hai să le despachetăm. Ne-au cerut să le ducem la galerie să le vadă şi patronul lor. Patronul, la rândul lui, are reţeaua sa de clienţi şi poate să-şi facă o idee cât poate să cumpere şi ce să selecteze, ştie că asta i se potriveşte lui X şi cealaltă lui Y. Art dealerul ştie acest lucru şi îşi asigura oricum riscul pentru că lucrează deja pentru şase spaţii, ce nu se potriveşte acolo merge dincolo. E ca şi cum ai avea o plasă de siguranţă la trambulină.
I-am desfăcut lucrările, le-am ales, am zis ca a doua zi ajung la ei. Bineînţeles că la Moscova nu-i ca la Bucureşti, nici ca distanţă nici ca limbă, de unde să facem rost de dubă, transportul era o problemă. Nu aveam în program acest lucru şi neputând să o prevedem a fost destul de complicat să o rezolvăm de pe o zi pe alta. Ne-am dus la galerie şi am dus toate lucrările artiştilor selectaţi care au fost şi în Bienală. De acolo au ales câte două piese de la fiecare, albumul şi portofoliile, alegând şi alte piese în completare. Şi ne-au zis: în zece zile aveţi expoziţie aici! Cu restul am revenit în ţară şi am început să pregătim noul pachet, de acte şi de contracte pentru cele 32 de piese, în condiţiile în care patru erau rămase acolo.
Deci ne-am întors la Moscova. Expoziţia a fost deosebit de interesantă. De data asta eram cu un produs cultural într-un spaţiu cultural independent, dar care avea ca principală ţintă ţesutul rusesc de colecţionar. Bienala e un spaţiu de expoziţie, un spaţiu de proiecte şi de politici culturale, iar aici era un spaţiu destinat promovorii la nivel de cotă, de poziţie financiară. A fost foarte bine că au venit mulţi oameni interesaţi de artă, însemnând şi profesionişti, cum a fost reprezentantul Casei Phillips de Pury din Moscova. Cum ar veni, după casele de licitaţie Christie’s şi Sotheby’s a treia ca importanţă în lume este Phillips de Pury. În rest am cunoscut cât s-a putut, ca de pildă pe cineva de la Art Dubai, reprezentantul organizatorului de târgul de artă din Dubai. Cam ăsta a fost nivelul de la deschidere. Asta face foarte mult pentru artişti, ajung şi în colecţii importante”.
„Piaţa de artă rusă, cu mogulul în spate”
La categoria lucuri amuzante, românul povesteşte că patronul galeriei V-Art a insistat asupra unei lucrări prezente doar în catalog, care avea rol de ghid shop, lucrarea „A side note to everything” semnată de Cătălin Petrişor. „I-a plăcut foarte mult patroanei galerie şi a zis că vrea să o cumpere pentru ea. I-am spus că piesa este deja vândută şi este într-o colecţie din Olanda. Ok, o cumpăr de acolo, zice ea. Nu se poate, colecţionarul a luat-o ca să o ţină, era pasionat, am verificat lucrurile astea. Cam ăsta este potenţialul patronului de galerie. Odată ce le plăcea ceva nu înţelegeau de ce, la potenţialul lor, nu poate fi cumpărată lucrarea. Erau dispuşi să o cumpere şi pe mama colecţionarului numai să obţină piesa“, spune Năsui.
După exact două săptămâni şi jumătate după ce s-a terminat cu expoziţia din bienală au revenit în Rusia. „A fost neaşteptat din toate punctele de vedere. Am întâlnit oameni importanţi din industria artistică, din piaţa de artă rusă, cu mogulul în spate. Ca imagine, ce să-ţi spun, se blocase strada de maşini pentru că parcaseră aiurea pe strada cu galeria, au tras pe stânga cu şoferii lor fiecare, maşinile erau maşini. La un moment dat nu mai ştiai care e filmul şi doar lucrările ne mai erau familiare. Interesant a fost, însă, când s-a schimbat atitudinea lor, la început vorbeau numai în rusă, apoi au început în engleză, iar la plecare ne ţineau de braţ. Nu ştiu din ce cauză, neîncredere poate, la început erau cristal, reci, nu puteai să pui multe întrebări…”.
Dacă la a doua expoziţie lucrările au fost transportate din România cu avionul, la cală, pentru bienală ele au fost duse cu trenul. „A fost foarte complicat cu trenul, am făcut două zile, o experienţă ciudată pe care nu o recomand. Stai două zile în tren, nu ai unde să te speli, nu prea ai ce să mănânci decât din borcane, ce duci cu tine. Aveau un restaurant dar îţi dădeau cam ce puteai lua tu la borcan de acasă. Când am trecut prin Kiev în gară erau bătrânici cu coşul, vindeau fie gogoşi, fie un peşte, tot felul de alimente. Neplăcut a fost pentru că aveam lucrările cu noi şi naşu’, controlorul ne spunea că nu e vagon de marfă şi nu putem transporta lucrările, deşi aveam acreditările, eram în kilogramele admise de 35 de kg cât poate o persoană să care în tren, cumpăraserăm patru locuri, deşi eram doar doi. Naşu o ţinea pe a lui, că nu e vagon de noapte, că dacă vrea să ia cineva locul ăla etc. Numai sâcâieli doar ca să mai dai nişte bani, pentru că şi acolo distanţa dintre Niet şi Da e foarte mică, durează trei minute“.
