Pe fondul unei nemulţumiri populare crescânde, al manifestaţiilor masive de stradă şi al cererii opoziţiei ca preşedintele islamist Mohamed Morsi să plece de la putere, armata egipteană a cerut forţelor politice să răspundă cererilor populare în termen de 48 de ore, în caz contrar va fixa propria cale de urmat. Într-un mesaj citit la televiziune, comandamentul militar a precizat că „dacă revendicările poporului nu vor fi satisfăcute în această perioadă, (forţele armate) vor anunţa o «foaie de drum» şi măsuri pentru punerea sa în practică”. Chiar dacă mesajul rămâne implicit, sensul este foarte clar – preşedintele trebuie să demisioneze, sub sancţiunea loviturii de stat. Opozanţii, mobilizaţi în Piaţa Tahrir din Cairo au explodat de bucurie după această declaraţie, care împinge preşedintele spre plecarea de la putere, aşa cum cer protestatarii. „Morsi nu mai este preşedintele nostru, Sissi este cu noi”, au scandat manifestanţii, referire la generalul Abdel Fattah al-Sissi, şeful armatei şi ministru al Apărării, al cărui portret a apărut pe ecran în timpul citirii declaraţiei militare.
Ultimatumul armatei intervine după cel al opoziţiei, care consideră că dacă preşedintele Morsi nu părăseşte puterea până marţi seară, va lansa o vastă mişcare de nesupunere civică ce poate duce spre o grevă generală. Mişcarea Tamarrud, care a organizat manifestaţiile şi se situează pe o linie „nici a Frăţiei, nici a fostului regim, nici a armatei”, a salutat mesajul armatei, interpretat ca un semn al unor alegeri prezidenţiale anticipate.
Confreria Frăţiei Musulmane, formaţiunea din care provine Morsi, a respins ultimatumul şi şi-a chemat militanţii să iasă masiv în stradă. Numai că, fără susţinerea poliţiei, deja raliată opoziţiei, fără cea a armatei, nu sunt multe şanse ca preşedintele să rămână în funcţie. Cinci miniştri au demisionat luni şi ieri s-a anunţat demisia ministrului de Externe. Problema este de a şti în ce măsură o tranziţie a puterii poate fi efectuată fără violenţe. Ceea ce depinde de voinţa şefului statului de a se agăţa de putere.
Puterea din umbră
Deşi unii văd deja în generalul Sissi noul preşedinte al Egiptului, nimic nu indică faptul că armata ar dori cu adevărat să guverneze. Desigur că armata are interese de apărat, în special importantele sale avantaje economice, dar la fel de bine ştie că are multe de pierdut expunându-se prea mult. Ideală pentru militari ar fi păstrarea controlului rămânând în culise, sprijinindu-se pe civili. Dar este posibil ca, în absenţa alternativei politice credibile la Fraţii Musulmani, armata să trebuiască să asigure puterea, cel puţin provizoriu, într-un context economic extrem de dificil. Cu riscul de a-şi păta imaginea de ”mare preoteasă” a naţiunii.
Într-o analiză a site-ului Slate, autorul arată rolul determinant al armatei în ţările care au cunoscut în ultimii doi ani revolte, revoluţii şi războaie civile. Armata a rămas elementul cheie în revoluţiile arabe, revoluţii care s-au ridicat contra dictaturilor provenite prin lovituri de stat militare şi, paradoxal, s-au bazat pe armată pentru a răsturna guvernele la putere şi a deschide drumul spre democraţie. În ţările arabe, armata este singura structură organizată care nu s-a implicat foarte mult în afacerile veroasede stat şi ai cărei conducători provin dintr-o elită formată adesea la şcoli militare străine.
În ţările arabe, revoluţiile au constrâns armata să se implice, fie că a vrut sau nu, în lupta pentru putere, fie că a fost vorba de a facilita tranziţia sau de a proteja un regim. Dar s-a trezit fragilizată pentru că este făcută pentru aşa ceva. Aceste armate s-au divizat între loialiştii care doreau să apere regimul cu orice preţ şi cei care simpatizau cu revoluţionarii. Aceste slăbiri se înscriu în contextul creşterii puterii armatei iraniene care se află în stare de inferioritate tehnică în faţa armatelor arabe. Asta explică voinţa premierului turc Erdogan de a prelua leadership-ul lumii musulmane.
În Turcia şi în Egipt
Fondatorul Republicii Turce, Mustafa Kemal Ataturk, şi-a transformat ţara într-o democraţie modernă şi laică şi a asigurat armatei rolul de garant al căii trasate. Premierul Erdogan, care a dorit să rupă legătura de dependenţă faţă de armată, a acţionat în acest sens şi a îndepărtat-o sau a băgat principalii generali în închisori sub motivul unui complot contra statului. Armata a fost decapitată şi dezorganizată ceea ce a dus la probleme, cum ar fi dificultatea pentru Turcia de a presa militar asupra conflictului sirian. Pasivitatea actuală a militarilor faţă de revoltele care afectează Turcia poate fi explicată ca o anume răzbunare faţă de puterea islamistă. Armata turcă pare să aştepte ca situaţia să se degradeze cu adevărat din punct de vedere politic, economic şi internaţional pentru a interveni să salveze naţiunea. Numai dacă o va cere majoritatea populaţiei.
În Egipt, în pofida venirii oficiale la putere a Fraţilor Musulmani, revoluţia rămâne o revoluţie de palat. Armata, pro-americană, nu a lăsat niciodată comanda. Au căzut capete la vârful statului dar structura persistă şi o întreagă castă de ofiţeri deţine sectoare întregi din economie, câştigate datorită ajutoarelor internaţionale pe care ex-preşedintele Mubarak le distribuia în schimbul fidelităţii. Astăzi, această castă persistă şi influenţa ei va duce la o înfruntare între genberali şi lideri politici. Militarii aşteaptă momentul propice pentru a relua puterea de la Fraţii Musulmani şi se vor folosi de controlul pe care îl deţin asupra enclavelor economice pentru a împiedica orice preşedinte de a exercita o putere reală şi ar putea să se opună unui guvern care nu le este pe plac.
