» Vava Stefanescu, unul din fondatorii Centrului National al Dansului, face programul "Amprenta" al lunii septembrie, cu tema "Anticorp".
» Acesta include spectacole mai vechi si mai noi, o piesa a lui Mihai Maniutiu, o interventie in spatiul public, performance-uri si dezbateri.
» In interviul acordat ziarului "Romania libera", Vava stefanescu vorbeste despre programul pe care l-a pregatit si despre nevoia noastra de anticorpi culturali, care sa ne imunizeze la lipsa de civilizatie din jur.
» Dansul contemporan este o arta noua, mai intelectuala decat street art-ul, de exemplu, dar care in Bucuresti si-a facut un public. Cum e publicul vostru?
— E numeros, tanar si foarte priceput. Asta nu numai in Bucuresti, ci si la Cluj sau in alte orase. Lumea e foarte insetata de dans contemporan. Am plecat cu o productie a CND la Cluj, Valentina de Piante, "Memoria corpului", si, de unde credeam ca abia o sa umplem sala, s-a stat si pe jos, si pe sus, si pe covorul de dans. Cred ca acest public este foarte talentat, isi pune probleme si este viu.
» Nu cumva asta se intampla pentru ca e un lucru nou si lumea e curioasa fiindca nu i-a consumat inca noutatea, exotismul?
— Ideea e ca nu e foarte frecvent ca oferta culturala, venind din zona artelor spectacolului, si atunci evident ca setea e mare. Pe de alta parte, dansul contemporan (cel putin in Romania) aduce si alte lucruri decat teatrul dramatic, concertele, filmele. In plus, aduce si forme mai experimentale, iar lumea este foarte insetata si curioasa sa vada experimente – publicul are, de pilda, o mare dorinta sa intre in dialog cu artistii. Sigur ca nici traditia nu e atat de mare incat sa poti zice ca e un public constant, "specializat" care consuma, care poate sa-si faca un abonament. Dar, oricum, este un du-te-vino continuu.
» Si in raport cu publicul din celelalte tari est-europene?
— Pai cam asta e marea diferenta. Chiar si in raport cu tarile de langa noi, unde dansul contemporan nu a avut o dezvoltare foarte mare, aici lumea se duce la spectacole. Deja cred ca suntem mai avansati.
» Asta se datoreaza CNDB?
— Nu numai. Dupa ‘90, generatia noastra a facut tot felul de lucruri. Prin Cosmin Manolescu si al lui Festival International de Dans, prin Platforma de Dans sau Centrul MAD (organizatia dinaintea aparitiei CNDB care a grupat noii dansatori – n.red.), s-a format incet un public. Nu este deci un lucru aparut o data cu CND.
» Tema programului tau din cadrul "Amprentei" este "Anticorp". Ce vrea sa zica asta?
— "Anticorp" inseamna mai multe lucruri. Unul dintre ele porneste de la faptul ca ma simt destul de violentata de comportamentele sociale din Bucuresti. Cand m-am intors in Bucuresti dupa un stagiu de doi ani petrecut in afara tarii, socul a fost atat de mare incat am crezut sincer ca vor sa ma omoare. Era atat de socant, isteric si fara sens, ca n-am mai inteles ce fac eu si cum ar trebui sa raspund acestei violente, acestei isterii. Foarte putine spectacole am facut in Bucuresti, majoritatea le-am facut la Cluj. "Solo on-line" precum si "Vara fierbinte pe Iza" sau celelalte proiecte cu Mihai Maniutiu nu le-am lucrat in Bucuresti, ci in alte parti. Cand m-am intors in Bucuresti, prima lucrare a fost "Cvartete pentru o lavaliera", care este clar un raspuns la aceasta situatie pe care o vad in jur: in spectacol, totul se intampla intr-o cutie telefonica in care danseaza trei oameni; era ca si cum as spune ca fac lucruri bagata intr-o cutie telefonica. Or, m-am saturat sa stam singuri si sa nu reactionam. Avem nevoie de anticorpi care sa ne ajute sa rezistam la nesimtirea si abuzurile din jur. Trebuie sa luam atitudine, sa ne producem anticorpi.
Ma gandesc ca ce a functionat dupa ‘89 cu generatia noastra, Cosmin Manolescu, Mihai Mihalcea, Florin Fieroiu si ceilalti, ar trebui sa functioneze si acum. Am fost foarte reactivi, foarte vii, cu raspunsuri foarte adecvate si cu constiinta gestului. Pe principiul asta ne-am ridicat unii pe altii si ne-am intarit unii pe altii. Sigur ca am avut conditii vitrege de lucru – era ignorat complet dansul contemporan si sigur ca eram mai cunoscuti in strainatate decat in Romania. Insa ce am reusit sa facem unul pentru celalalt. Propun sistemul asta: in primul rand ma aliez cu prietenii mei si cu oamenii in care cred.
Fac o legatura si spun: pe mine ma identifica faptul ca sunt prietena cu Mihalcea si Maniutiu, dar sunt prietena si cu sculptorul Aurel Vlad si cu ceilalti. sansa e mai mare sa pui limita nesimtirii si comportamentelor sociale inadecvate atunci cand stii ca nu esti singur.
» In primul proiect al "Amprentei", "La Vava in sufragerie", apar doi sculptori, Aurel si Elena Vlad, dar nu e clar ce faci tu acolo. Sufrageria Vavei e fara gazda?
— Nu. Vor fi doua intalniri cu lumea in fiecare luni. La intalnirea din 15 o sa vorbim despre "Anticorpi" cu artistii invitati si cu publicul, iar eu voi intermedia. A doua intalnire e despre mine ca artist, in ideea ca publicul ar putea avea lucruri sa ma intrebe. "La Vava in sufragerie" mai contine o instalatie video cu lucrarile mele recente.
» "O vara fierbinte pe Iza", regizata de Mihai Maniutiu, este?
— Da. si "Cantarea cantarilor" sau "Solo on-line"… Da, si o sa mai fie si un performance al Iuliei Popovici si al Denisei Radulescu.
» Iulia Popovici este critic de arta. Sa inteleg ca ai convins un critic sa danseze?
— Nu. E propunerea lor. E o asociere simbolica intre "a manca mancare" si "a consuma spectacole de dans". Ele propun niste spectacole facand o asociere intre un fel de mancare sau bautura si spectacolele respective, discutand apoi asocierea acestora. In timp ce se mananca, omul zice: "Uite, vinul asta rosu este Cvartet pentru o lavaliera", apoi: "Acest spanac cu orez este Solo on-line".
» Ele gatesc mancarurile pe loc?
— Le gatesc acasa si vin cu ele, mai putin cocteilurile, care sunt preparate pe loc. In definitiv, si cultura este un fel de hrana, in definitiv mancam cultura.
» Nu esti la prima colaboare cu Julien Trambouze. El a mai facut fundalul sonor pentru "Cvartetul pentru o lavaliera". Cine e Julien Trambouze?
— Este un jurnalist radio care in Franta are o asociatie artistica, un fel de Centru MAD, care organizeaza expozitii, concerte, spectacole sonore. Pe mine ma intereseaza mai mult ce face ca artist independent, si anume sa faca mixaje pentru diverse dispozitive sonore, fie inauntru, fie afara, in spatii publice. Inregistreaza, capteaza zgomote din strada, voci, dialoguri si le mixeaza. El spune ca este "antiretinian", ca nu vede, ci aude si creeaza imagini sonore.
Cand am lucrat la "Cvartet…", i-a luat ceva timp sa citeasca ce faceau dansatorii. Fiind compozitie in timp real (dansatorii improvizeaza fara o "partitura" de miscari prealabila – n.red.), trebuia sa aiba o reactie foarte rapida si el a venit cu niste lucruri la care nu ma asteptam. In varianta cinematografica pe care a facut-o Anca Damian a refacut sunetul pe acelasi dialog cu imaginea si este fabulos.
» E invers decat la dansul obisnuit, unde muzica si ritmul comanda miscarile? Aici muzicianul vede miscarile dansatorilor si compune ritmuri pentru a se potrivi lor?
— Da. Sau, mai exact, e un ping-pong in care nu e clar cine este sursa cui, dansatorii ii impun anumite sunete, iar sunetele ii obliga pe dansatori la anumite miscari.
» Si in "SonoAnticorpi" ce face Julien Trambouze?
— Face un fel de confesional pentru public. Publicul merge acolo, spune ce il deranjeaza sau altceva. El taie, mixeaxa, prelucreaza aceste cuvinte si le face fond sonor. In fiecare zi inregistreaza, mixeaxa si adauga, pe masura ce oamenii vin si marturisesc ceva. Rezultatul, mixul final, o sa aiba o durata de 30 de minute. Sper ca oamenii sa aiba curaj sa intre in dialog cu el.
» Tu esti singurul actor din piesa lui Maniutiu "Julieta". Este special facuta pentru "Amprenta"?
— Nu. Este o piesa din 2005, insa e rescrisa, refacuta, pentru "Anticorp".
» De ce ai ales aceasta piesa?
— In primul rand pentru tema. Este vorba despre mama autorului, Andras Visky, care a fost deportata cu 7 copii (unul dintre ei fiind autorul, pe atunci in varsta de 2 ani), sotul ei fiind preot. El a fost condamnat la 20 de ani inchisoare, iar ea, deportata in Baragan. Andras, care e dusman al poporului la 2 ani, a scris mult mai tarziu acest dialog despre iubire si mama lui.
» Este o piesa cu un singur actor. Sa inteleg ca o sa si vorbesti, fiind vorba de o piesa-monolog?
— Da, raraita cum sunt, spun textul, iar textul nu e putin (rade). E o combinatie intre corporalizare si text. Vizavi de asta, Mihai a spus un lucru foarte frumos, in prezentarea pe care o face spectacolului pentru "Amprenta": "Cuvintele exista chiar si atunci cand nu se aud, dar se danseaza".
» Intr-un interviu mai vechi spui ca nu ai foarte mare incredere in noua generatie. Mai crezi asta?
— Intre timp mi s-a mai schimbat putin parerea, mi-a mai venit inima la loc. Cred ca la capitolul "Cutezatorii" (rade) incep sa se contureze personalitati, dar, nefiind un context ofertant, nu sunt foarte vizibili. Sunt si foarte multe piedici, pe care uneori si le pun singuri. Dar cred in cateva nume – Ion Dumitrescu, Alexandra Pirici, Madalina Dan (in care cred foarte mult). Ce ii caracterizeaza este un fel de neobosita intrebare… Se cauta, sunt vii.
» Ce le-ai reprosa?
— Inactivitatea. Eu sunt de principiul ca omul este ce face, nu ce zice ca este.
