Luni, la ora 18.30, la Ateneu, va avea loc un recital al pianistului Andrei Vieru urmat de lansarea volumului său „Ecleziastul vesel. O privire asupra artei” apărut la editura Curtea Veche. Cartea este o colecţie de eseuri nonconformiste, de meditaţii vioaie asupra artei şi a artiştilor, analizînd viața și opera unor mari muzicieni și scriitori, la care se adaugă analize politice despre dramele din estul Europei.
Născut în Bucureşti într-o familie bilingvă, părinții săi fiind compozitorul Anatol Vieru și muzicologul de origine rusă Nina Vieru, Andrei Vieru a absolvit Conservatorul Național din București avându-l ca profesor, printre alții, pe pianistul Dan Grigore. S-a autoexilat în Franța în 1988, unde l-a cunoscut pe Emil Cioran. Debutul său a fost remarcat de critica muzicală la Grand Auditorium de Radio France. De atunci a susținut concerte aplaudate în toată lumea.
Ca scriitor, Andrei Vieru a debutat în limba franceză în revista NRF, la care a colaborat timp de câţiva ani. Prima colecţie de eseuri reunite în volumul ”Le gai Ecclésiaste” a apărut la editura Seuil în 2007. Critica franceză îl compară pe Vieru cu Emil Cioran, întrebându-se dacă românii nu sunt cumva „ultimii noştri mari prozatori“. Iar Le Figaro îl înscrie printre românii din Paris „de la care francezii au avut ce învăţa“.
În 2013 îi apare la Grasset al doilea volum, ”Éloge de la vanité”, primit cu entuziasm de critica franceză și distins cu premiul Casanova acordat de Fundația Pierre Cardin scriitorilor europeni de limba franceză.
Jimi Hendrix și talentul lui „nemeritat”
Iată ce scrie Andrei Vieru în cartea sa ”Ecleziastul vessel” despre muzica lui Jimi Hendrix: „Ce este o muzică tânără? Un şir de sunete care te uzează şi te îmbătrânesc cu o viteză proporţională cu propria ta vârstă. Muzica lui Jimi Hendrix are însă ceva imemorial: deşi era tânăr şi nevinovat, ori de câte ori îl ascult redevin mai tânăr decât el — cum şi eram pe vremuri.
Se spune că în artă scopul poate justifica orice mijloace. Exemplul lui Hendrix e grăitor: repune în drepturi nobila ignoranţă, reabilitează drogurile şi, nu în ultimul rând, talentul nemeritat — darul ceresc unic şi irepetabil.
Reabilitează şi ideea perimată de gen, de vreme ce şi-l depăşeşte pe al său. Tiparele bluesului erau demult încremenite, canoanele îi erau suficiente. Hendrix le sparge cu o violenţă şi o frenezie fără egal. Că a putut ieşi din matca bluesului, rămânând totuşi ancorat în el, este o realizare care ţine, îndrăznesc s-o spun, de geniu.
În muzica lui, mai nimic nu mi se pare banal. Dacă mă gândesc de pildă la backing vocals, constat că până şi acest tip de refrene (care altundeva ar fi putut părea năroade) sunt, la Jimi Hendrix, transfigurate: dacă îl asculţi atent, îţi dai seama cât de funebră este toată muzica lui. Nu atât fiindcă descinde din blues (gen mai bogat în marşuri funebre decât opera lui Chopin — te poţi gândi la Sonata a doua, la începutul Fanteziei op. 49 sau la Preludiul în do minor), nu atât datorită surselor ei, spuneam, ci pentru că muzica lui Jimi Hendrix mi se pare de la un cap la altul un imn adus splendorii perfide şi sublimei perversităţi a primăverii.”
