Cel mai important lucru legat de alegerea noului Patriarh ortodox al Romaniei, dincolo de numele unei persoane, il constituie amplitudinea si calitatea dezbaterii publice din societate si biserica din ultimele saptamani.
Dupa decenii de liniste mormantala si sfintenie supravegheata, BOR a cunoscut in ianuarie 1990 o prima trepidatie. Intelectuali si teologi mai liberali, ametiti de aerul "revolutiei de stat", cu voie de la politie, au cerut innoirea ierarhiei, incepand cu Teoctist insusi. Acesta s-a retras pentru o vreme, dar a devenit apoi beneficiarul "restabilizarii" in care intrase si statul. In aceasta logica, destul de pestrita, Ion Iliescu, un comunist prosovietic de frunte, fosta Securitate si traditiile nationale ale comunismului, oricat de intinate de exercitiul ceausist, au devenit bornele noului curs. Alibiul, sugerat cu mana la gura de "rovoluzzerii" rataciti in oficiile dictaturii, a fost asa-zisa nevoie de prevenire a unei implozii statale, urmata de scindarea teritoriului national, in suita iugoslava sau cehoslovaca. In realitate, acest alibi a fost mereu discutabil. N-a existat un pericol real al fragmentarii statale, in ciuda unor intentii sau nostalgii periferice, supralicitate de aparatorii templului ceausist. In aceasta configuratie de putere, si Teoctist si-a regasit imediat locul. Contestatarii lui au devenit suporterii cei mai infocati. Continuitatea in ierarhia ortodoxa a fost echivalentul continuitatii in structurile militare, diplomatice si ale serviciilor secrete, ca remediu impotriva asediului antistatal iminent.
BOR a fost perceputa de putere, in timpul comunismului, ca o coloana a edificiului statal. Pentru ca inaltii ierarhi n-au putut fi obligati sa se inscrie in PCR, ei au fost cooptati in mod cvasiinstitutional in structura de putere numita Securitate. Spre deosebire de PCR, Securitatea nu era obligata sa-si demonstreze convingerile ateiste. O data cu depasirea "pericolului" catolicismului imperialist si al "disidentei" greco-catolice, Securitatea a asistat benevolent clerul si biserica ortodoxa, in numele specificitatii nationale, care facea dintr-o anumita autonomie retorica fata de Moscova si internalizarea folclorica a marxism-leninismului, incorporate in reduta de aparare a dictaturii familiei Ceausescu, o ideologie sui-generis, la care s-au raliat nu doar nonvalorile, membrii PCR sau infamii colaboratori ai Securitatii.
Intr-un grad sau altul, mai ales intre 1965 si 1980, cei mai importanti reprezentanti ai elitelor profesionale au acceptat contractul oferit sau impus de regimul Ceausescu. Trebuie sa facem un efort de recontextualizare, altminteri ramanem cu impresia ca tot ce ni s-a intamplat, bine sau rau, inainte de 1989, in cultura, educatie, biserica, politica sau diplomatie, a fost opera diavolului, un fel de tradare vinovata continua. Au existat multe tradari vinovate, servitute voluntara, exces de zel, persecutii, crime fizice sau morale in numele dogmelor dictaturii comuniste originale. Dar pausalizarea si simplificarea din perspectiva prezentului, prea grabit cu acuzatii si condamnari, in noul Tribunal al Poporului democratiei liberale, si, mai ales, sentinta prin prisma lipsei de experienta, empatie sau documentare, transformate in atuurile unui adamism intolerant, nu ne ajuta sa intelegem un fapt simplu, dar fundamental: in ciuda nesfarsitelor discutii despre colaborarea cu Securitatea a liderilor BOR, desi toata lumea stie ca acesti printi ai bisericii erau asimilati, prin statut social si salarial, inaltei nomenclaturi comuniste, increderea credinciosilor in vechea-noua conducere a ramas neschimbata. Credinciosii cred in Dumnezeu, biserica si clerici la pachet, ca sa spun asa. Fostii granguri PCR sau generali de Securitate, inclusiv colaboratorii Securitatii din lumea intelectuala sau societatea civila, n-au avut sansa inaltilor clerici.
Ar mai fi insa cateva amanunte. Infometarea populatiei, umilirea prin frig si intuneric, uciderea pruncilor cu mamele care avortau ilegal, daramarea bisericilor istorice, persecutarea fratilor crestini greco-catolici, al caror rol in ridicarea Romaniei a fost la fel de mare precum al ortodocsilor in pastrarea ei, declaratiile mincinoase ale mitropolitului Plamadeala, la Moscova, in 1988, ca in Romania n-ar fi fost distrus nici un lacas de cult raman pete de nesters pe anteriul alb imaculat al fostului Patriarh. Ele se transmit automat si noului uns. Acesta are insa sansa de a nu le fi provocat si camuflat.
Ultimele saptamani au fost un fel de exorcism, oricat de soft, pentru inaltul cler BOR. Chiar daca, formal, el n-are rezultate, in ciuda faptului ca Bartolomeu Anania a sfidat CNSAS, credinciosii au vazut, au auzit, au crezut ori n-au mai crezut. Spre deosebire de optiunea politica, credinta ramane perpetuu inchisa in cutia neagra a credinciosului, nu devine vot sau statistica. Nici nu conteaza cine urmeaza pe tronul BOR. Important este ca BOR a traversat in doar cateva saptamani un tardiv stagiu de penitenta democratica fortata. E meritul cert al raposatului Teoctist.
