Ziua de azi ne va aduce mai mult decat ultimii 17 ani. Ceea ce parea o disputa, mai ales stilistica, intre un sef de stat, volatil si excentric, ales in mod neasteptat in 2004, si un conglomerat politic nediferentiat, de partide, politicieni si oameni de afaceri seriosi, deranjati in cutume si reflexe oligarhic-cleptomane, dupa abandonarea unei indelungate tranzitii nevolnice in favoarea modelului euro-atlantic, se dezvaluie, pana in ultima clipa, ca unul din cele mai riscante si obscure scenarii de dislocare statala si psihologica.
Romania are un presedinte ales prin vot universal, dar inarmat doar cu puteri particulare restranse. Legiuitorul din 1991 a vrut sa indeparteze astfel pericolul revenirii lui N. Ceausescu, asa cum Alex. Mironov recunoaste ca i-ar fi spus atunci Ion Iliescu. In realitate, de la Cuza la Carol al II-lea, pana la Ion Antonescu si Ceausescu insusi, istoria noastra a fost marcata de lideri autocrati, al caror rol providential ramane, in cel mai bun caz, discutabil. Sistemele politice care i-au produs, pentru ca apoi sa-i indeparteze exclusiv prin tradare, alungare sau eliminare fizica, n-au fost mai bune. Oligarhiile locale au continuat, intre razboaie sau in timpul comunismului, o traditie a coruptiei politice si capturarii (jefuirii) statului, in detrimentul majoritatii populatiei. Diferentele intre aceste perioade conteaza, dar tendintele generale au fost arbitrarul, abuzul si egoismul elitelor politice romanesti.
Din acest motiv, conducatorul, aparut in plina criza, a fost perceput ca salvator si o vreme chiar si-a meritat rostul. Excesele, delirul grandorii, aberatiile despotice au intunecat insa si mintea salvatorilor, mai devreme sau mai tarziu. Sistemul corupt n-a putut fi invins, ci doar consolidat, prin conducatori incoruptibili, dar profund vulnerabili, la randul lor. Romania a ramas astfel ostatica unei culturi politice de tip sultanist, in care complicitatea vicleana a elitelor, personalitatea accentuata a liderilor salvationisti si lupta pe viata si pe moarte dintre cele doua tabere au mentinut pana astazi tara la periferia modelelor de civilizatie politica si sociala din vestul si centrul Europei.
Conflictul de acum dintre Traian Basescu si o buna parte a sistemului politic este un avatar al acestui fatal model de exercitare a puterii. Reactualizarea acestor linii istorice de forta a fost accentuata de trecerea pragului dintre Balcani sau Europa de Sud-Est si Uniunea Europeana. S-au reaprins focare de rezistenta nebanuite, s-au accelerat interese si aliante – in interior, dar si cu forte externe ostile occidentalizarii Romaniei. Marea problema a ramas insa traditionalul nostru vulcan noroios: linia de ruptura intre un lider salvator, dar abuziv si o clasa politica inevitabila, definita dominant prin incompetenta si coruptie. Observam cum in noua derulare a vechiului film Traian Basescu a reusit sa numeasca adevaruri dureroase, sa propuna solutii de mult scadente, dar, iata, si cu pretul folosirii unor mijloace gresite.
Daca legaturile periculoase ale domniei sale cu serviciile secrete, in ofensiva anti-establishment se vor confirma, vom avea de-a face cu o infrangere serioasa a presedintelui, dincolo de suspendarea, demisia sau, eventual, realegerea sa. Serviciile secrete au o menire utila in democratie, dar si o reputatie respingatoare, cand sunt transformate in instrumente de putere si influenta politica.
E foarte greu, dar nu imposibil sa justifici folosirea puterii oculte in folosul binelui. Insa experientele istoriei recente ne obliga sa nu uitam ca slujitorii Securitatii n-au disparut, n-au pierdut, ci s-au transformat. Coruptia si faradelegea au alt leac in democratii. Justitia este arma preferata a lui Traian Basescu, dar resursele ei provin uneori din partea intunecata a lunii, hasurate prin metodele supravegherii si stigmatizarii selective operate de eterna Securitate.
Conflictul dintre Traian Basescu si mandarinii din Parlament si Guvern are proiectii nesimetrice in societate. De partea lui Basescu sunt mai multi romani decat alaturi de adversarii sai. Marea problema este ca un astfel de conflict se internalizeaza chiar mai profund decat s-a intamplat la inceputul anilor ‘90. Un razboi civil psihologic este in plina desfasurare in Romania, iar sfarsitul si mai ales efectele lui sunt inca greu de prezis. Aici sta si marele risc al continuarii sine die a seriei de conflicte intre persoane si institutii, fara gasirea solutiilor care, mentinand sau inlaturand in mod democratic persoanele, sa schimbe definitiv caracterul institutiilor puterii si conexiunile dintre acestea. Doar in acest fel starea de razboi politic intern si de razboi civil psihologic nu se va mai reproduce. Daca vom continua sa plutim in echivocul acesta cronic, intre republica prezidentiala si republica parlamentara, intre meritocratie si oligarhie, intre dreptatea scopului nobil urmarit cu mijloace necinstite si justitia necesara, impotriva careia se coalizeaza o majoritate vinovata, zbaterile de acum sunt inutile. A sosit vremea pacii fortate intre beligeranti. Pentru ca nu exista invingatori absoluti, iar numarul invinsilor nu va face decat sa creasca si in randurile nevinovatilor.
Realegerea lui Traian Basescu in functia de presedinte al republicii, daca asa vor sta lucrurile, va fi semnalul obligatoriu al schimbarii de macaz. Dar nu doar republica sau clasa politica trebuie sa se schimbe, ci si Traian Basescu.
