Inspectoratele școlare nu ar trebui desființate și nici nu le-ar trebui schimbată denumirea, iar o autoritate precum CNATDCU ar trebui menținută, apreciază fostul ministru al Educației Ecaterina Andronescu.
RL: Cum vedeți desființarea inspectoratelor școlare din teritoriu și înființarea acestei Autorități Naționale de Inspecție Școlară și Calitatea Educației?
Ecaterina Andronescu: Dacă ne uităm ce s-a întâmplat cu Legea1, dar și în ultimii 30 de ani, rolul în această perioadă al autorităților școlare în administrarea școlii a crescut foarte mult. Și atunci, din punctul meu de vedere, inspectoratul școlar căruia i-aș păstra această denumire, pentru că denumirea – și Eminescu era inspector școlar ș.a.m.d. – venim cu ea din tradiție. Ce însemană un inspector școlar? E acela, în termeni mai moderni, care monitorizează sistemul de învățământ. Principalul rol al acestor inspectorate trebuie să se comute de pe administare pe inspecția școlară. Pentru că poți să ai cele mai bune programe. Dacă nimeni nu monitorizează modalitatea în care sunt respectate regulile pentru desfășurarea acestor programe, e complicat să spunem la sfârșit, prin evaluare că doar elevii sunt vinovați că n-au învățat și nu s-au pregătit corespunzător și rezultatele la examene sunt slabe. Deci n-aș desființa inspectoratele școlare, nu le-aș transforma în administratori, ci pur și simplu, inspectoratelor școlare le-aș da competența monitorizării calității sistemului de învățământ în directă corelație cu ARACIP-ul care este o instituție la nivel național. ARACIP-ul la nivel național trebuie să stabileacă standarde, criterii de calitate, iar inspectoratele trebuie să verifice. Pentru că în ultimii ani am discutat numai dacă școala are sau nu aviz ISU. Foarte important avizul ISU, dar nu școala respectivă rezolvă această problemă, ci comunitaea locală. Inspectoratul trebuie să vadă dacă profesorii sunt la ore, dacă orele respectă standardele de calitate și sigur, și evaluarea elevilor dacă este făcută în mod corespunzător.
Dar avem nevoie de această Autoritate Națională de Inspecție Școlară?
Eu aș considera că nu este nevoie, dacă inspectoratele devin ele instanța de monitorizare. Așa văd eu inspectoratele școlare. Ele trebuie să monitorizeze școlile din județele pe care le coordonează în această calitate. Pentru că vedeți dumneavoastră, legea într-o oarecare măsură, exagera după părerea mea, regândește sistemul de organizare. Ori cu mai puțin accent pe conținut nu cred că este ceea ce așteaptă oamenii școlii din această lege și în legătură cu direcția în care se duce școala.
Mergând către mediul academic, către învățământul superior. Am văzut că se dă o responsabilitate mare universităților privind acordarea titlurilor academice. Se desfințează practic CNATDCU și avem o altă temă care a stârnit controverse: universitățile vor stabili câte mandate poate avea un rector. Printre subiectele pe care le-am văzut eu. Poate dumneavostră ați constatat și altele interesante în legea învățământului superior.
Autonomia universitară este să spunem un lucru de care universitățile au mare nevoie. Ea nu trebuie amputată mai ales prin deciziile pe care în ultima vreme, le ia ARACIS-ul. Și am să și explic acest lucru. Prin lege, dreptul de a stabili programele și disciplinele din programele de studii de licență, de masterat sau de doctorat, dreptul acesta aparține universității. De ce este firesc să fie așa? Pentru că în universitate sunt specialiștii acelui domeniu, într-un departament care răspunde de un anumit program. Acolo sunt toți titularii cursurilor, acolo se pot discuta modernizări ale programelor disciplinelor și sigur, planul de învățământ, cum trebuie el modificat. Nu cred că ARACIS-ul trebuie să stabilească disciplinele dintr-un plan de învățămînt. După opinia mea această încercare a ARACIS-ului de a impune disciplinele ne duce la omogenizarea învățământului superior. Nu este o chestiune pe care să o aplaud. Cel puțin eu. Pentru că universitățile trebuie lăsate libere să se dezvolete. Ele nu se pot dezvolta în momentul în care le aliniezi. Eu sunt profesor la o anumită disciplină. Această disciplină se predă și la Iași. Automat, profesorul își impune personalitatea și experiența practică, didactică asupra cursului. Nu putem să punem semnul identic între două universități, nici între două discipline. Și atunci universitățile tocmai își creează personalitatea și își dezvoltă personalitatea prin modul în care își organizează programul de învățământ. Aici este primul element al autonomiei universitare. Uitați-vă, căutați în America! Vedeți dacă disciplinele de la Harvard sunt identice cu cele de la MIT sau cu cele din alte mari universități din Anglia, Oxford sau Cambridge. Asta e personalitatea universității care se leagă evident și de modul în care universitatea își face selecția cadrelor didactice, de exigența pe care o manifestă față de modul în care recrutează cadrele didactice și atunci sigur că așa văd autonomia. În același timp – asta am învățat de la marele meu profesor Costin Nenițescu – o universitate nu este universitate dacă nu face cercetare științifică. Prin urmare, prin lege trebuie găsită o formulă de finanțare, poate chiar cea de tip nucleu, care se practică pentru institutele naționale de cercetare. Universitățile trebuie să facă cercetare științifică. De ce? Pentru că prin cercetare științifică se dezvoltă creativitatea și capacitatea de inovare inclusiv a celor care sunt studenți în universitate. Ori fără ca prin învățămîntul superior să dezvolți creativitatea și inovarea nu te uiți către viitor, ci dimpotrivă cumva nu te poți mișca de pe loc. De aceea cercetarea ștințifică cred că trebuie să-și păstreze un rol extraordinar de important în ceea ce privește activitatea unei universități.
Ceea ce cred iarăși că ar trebui cumva întărit prin lege este legătura universității cu societatea. Vedeți, universitatea într-un fel, este dacă vreți într-u turn de fildeș, într-un vârf de lance. Societatea se uită la ceea ce se întâmplă în universitate. Universitatea este un model de dezvoltare socială și atunci, tot ce face o universitate în interiorul ei este privit de societate cu ochii exigenți pe care societatea îi are și cu care poate să judece universitatea. De aceea în universitate relațiile care țin de etică, care țin de profesionalizare, care țin de toate relațiile iterumane care se stabilesc într-o universitate sunt extraordinar de importante nu numai pentru universitate, ci și pentru societate în ansamblul ei. De aceea cred că fiecare universitate ar trebui să-și dezvolte o strategie de interconectare cu mediul economic și social. Mediul economic sau social nu se poate rupe de societate. Și am să vă dau un exemplu. Cred că acum criza pe care o traversăm, fie că vorbim de criza de energie, fie că vorbim de criza de apă ș.am.d., ar trebui să existe instanțe chiar la Guvern, în care oamenii din universitate să fie invitați să dea soluții. Ori dacă nu cei care sunt în universități nu vin cu soluții, atunci nu putem să-i criticăm numai pe cei care se află la guvernare, pentru că și așa sunt foarte multe probleme. O asemenea strategie aș vedea-o cumva chiar introdusă ca fiind obligatorie prin lege. Acuma sigur că o lege – și prin asta încerc să ating desigur punctele pe care dumneavostră le-ați ridicat – n-ar trebui niciodată să divizeze mai mult decât este ea divizată, societatea. Vedeți că este foarte greu să inițiezi un dialog, să găsești grupuri care să fie capabile să dialogheze între ele. Și atunci o lege care divizează societatea nu este o lege care să fie ușor acceptată de societate și care să producă efecte favorabile. De aceea sunt de acord cu cei care susțin – și n-au fost puțini și cred că este corectă abordarea – ca diplomele să fie date și asumate din punctul de vedere al responsabilității de către univesități. Aș merge până acolo încât pe diplomă nu mai am nevoie să scriu Ministerul Educației. Să scrie că diploma X a fost eliberată de Politehnica din București, de Universitatea Babeș-Bolyai ș.am.d., că atunci universitaea devine chiar mai responsabilă pe diploma pe care o semnează. Dar în egală măsură cred cel puțin din puntul acesta de vedere de a nu diviza și mai mult societatea, cred că o instanță națională trebuie păstrată pentru situații de derapaj care apar și cu care ne-am confruntat, de ce să nu spunem, și în România de foarte multe ori. De aceea cred că din punctul de vedere cel puțin al modului în care eu văd diplomele, inclusiv diplomele de doctor, trebuie eliberate de universiatte, semnate de universitate. Universitatea trebuie să fie responsabilizată integral. De ce? Pentru că în universitate există conducătorii de doctorat care își asumă conducerea unei lucrări, acolo există echipe de îndrumare, de acolo se constituie comisii de evaluare a tezelor și ca urmare, există aceste etape prin care o teză trece și de care trebuie să fie integral responsabilă universitatea. În situația în care apar derapaje și evident că ele se manifestă și se dovedesc a fi reale, atunci instanța aceasta trebuie să aibă puterea, poate chiar Ministerul Educației să decidă retragerea titlului de conducător de doctorat, închiderea unei școli doctorale ș.a.m.d.
Dumneavoastră în ultimul mandat lucrați chiar exact cum urmează să fie și acum, la două legi ale învățământului: pentru preuniversitar și pentru învățământ superior. Regăsiți ceva din ceea ce ați apucat dumneavostră să discutați cu partenerii de dialog social, cu ceea ce ați apucat să concepeți în aceste proiecte publicate de Ministerul Educației?
Unele lucruri da, altele nu. Dacă vă mai aduceți aminte, că a trecut mai multă vreme din 2019 și poate că uitarea se așterne ușor. Noi atunci chiar am lansat un material, un document de strategie. L-am numit ,,Educația ne unește!”. Eu cred că ceea ce a făcut administrația prezidențială cu ,,România educată” și care e rezultatul unor dezbateri publice din multe din județele țării la care au participat oameni interesați de educație, specialiști din educație, autoritățile care și-au asumat responsabilitatea în educație, eu cred că dezbaterea publică mai largă decât acum, este absolut necesară. Mai ales pe o lege de atât de mare impact public, cum este legea educației! Eu nu cred că există o altă lege – poate doar Constituția țării care este pălăria sub care trebuie să stăm toți – o atât de importantă lege nu mai văd cum este legea educației. De aceea dezbaterile publice sunt absolut necesare. Nu cred că ele ar trebui să se încheie în luna august care a fost și lună cu multe plecări în concediu, oamenii au avut alte preocupări, ci ar trebui undeva extinsă, poate chiar septembrie-octombrire și după aceea să fie transmisă Parlamentului. Adică simt nevoia unor dezbateri mai extinse decât cele care au loc acum în perioada de vacanță.
Ca o concluzie. Dacă cele două proiecte ar urma să fie transpuse în lege în formula actuală, ar fi un pas înainte față de Legea 1/2011 sau am bate pasul pe loc sau ar fi un regres?
E greu de spus, pentru că, dacă ministerul este sensibil la sesizările pe care le fac în această perioadă cei care sunt interesați de educație și au și cunoașterea necesară și corectează aceste proiecte, poate fi o revoluție a sistemului. Dar sunt foarte multe lucruri de discutat și cred că de discutat cu specialiștii, pentru că acolo văd care sunt lucrurile care n-au mers și ce anume trebuie modificat în lege. Acesta este punctul meu de vedere. Deci umblând la dezbatere foarte deschisă și foarte onestă a subiectelor atât de importante cum sunt cele legate de educație.
Citește și:
Urmărește România Liberă pe Twitter, Facebook și Google News!
