Presedintele Romaniei, domnul Traian Basescu, a vorbit despre relatiile sale cu ziaristul Sorin Rosca Stanescu. Domnul Sorin Rosca Stanescu a vorbit despre ultimele doua convorbiri telefonice cu presedintele Basescu. Ce a rezultat? Domnul Basescu a facut niste afirmatii pe care – a spus domnia sa – nu le poate proba, iar domnul Sorin Rosca Stanescu a precizat ca nu intentioneaza sa-l dea in judecata pe presedinte. La randul sau, premierul Calin Popescu Tariceanu a dezmintit afirmatiile presedintelui ca relatiile sale personale cu doi oameni de afaceri si cu acelasi ziarist l-ar fi influentat in decizia sa de a nu demisiona. Si in acest caz, domnul Basescu a spus ca nu poate oferi probe. Dar crede ca asa stau lucrurile. Din toate acestea reiese clar ca presedintele Basescu a considerat ca este mai important sa nu-si dezvaluie dovezile si sursele decat sa intre intr-o dezbatere publica ce ar fi depasit cu mult cadrul dorit initial. Era bine daca nu declansa episodul. Nu aceasta este insa principala concluzie care trebuie trasa inainte de a se asterne valul uitarii in numele interesului general. Ne putem astepta ca PSD si scribii sai sa incerce a specula acest episod nedorit, dar dupa o vreme tot va urma tacerea. Invatamantul principal este ca in relatiile dintre demnitari si oamenii care au intrat in cercul lor inainte de mandat trebuie sa functioneze o definitie mai larga a conflictului de interese. Functia obliga la rigori noi in relatiile personale, nu numai sub raportul excluderii relatiilor de afaceri, dar si sub raportul discretiei si al rezervelor necesare in ambele sensuri, mai precis sa nu se amestece borcanele. Este anecdotic cazul prietenului unui presedinte american care, invitat sa i se adreseze cu “tu” in continuare, a raspuns ca din acest moment prietenul a devenit presedintele sau, iar el doar un cetatean cu acces la seful statului in interes de serviciu. Dincolo de anecdota, in ciuda aparentelor superficiale, depasirea rigorilor impuse de situatia de inalt demnitar poate vicia deopotriva relatiile prietenesti si indeplinirea functiei. Episoadele noastre ilustreaza concluzia. Nici secretele aflate de presedinte ce nu pot fi spuse, nici discutarea problemelor de stat in afara cadrului cuvenit, nici exploatarea relatiilor personale in scopuri inguste nu au ce cauta in universul activitatii publice. Este cunoscut obiceiul fostului secretar de stat al SUA, Kissinger, de a se folosi de ziaristi pentru a plasa, sub acoperirea anonimatului si in scopuri de testare, versiuni diferite in legatura cu acelasi eveniment. Nici ziaristii nu-si dezvaluiau sursele confidentiale, nici Kissinger nu era obligat sa-si asume paternitatea. Nimeni nu a indraznit sa incalce regula confidentialitatii sub pretextul ca si altii au facut-o, cum se intampla uneori la noi. Demnitarul este acoperit de privilegiul anonimatului, iar ziaristul este obligat sa taca daca vrea sa-si pastreze accesul la aceasta forma de comunicare. Recent, dupa zeci de ani de tacere, demnitarul FBI denumit in relatari “Deep Throat” a dezvaluit ca el era sursa care ii informa pe ziaristii de la “Washington Post” despre implicarea presedintelui Nixon in afacerea Watergate. Dar nici unul dintre confidentii din presa nu l-a deconspirat. Ramane de vazut ce impact vor avea cele petrecute la noi asupra comunicarii dintre demnitari si presa, ce schimbari de comportament vor interveni la comunicatori si la comunicanti.
“R.L.”
