Hübsch
Un deosebit de simpatic tip bucureștean a fost maiorul Hübsch, șeful muzicilor militare, șeful orchestrei oficiale a teatrului Național, compozitor, autorul lmnului Regal, al Marșului Încoronării și a multor altor compoziții.
Adus în țară din Germania de regele Carol I, s-a relevat ca un excelent organizator al fanfarelor militare și al orchestrei teatrului Național. Om de duh, comunicativ, foarte simpatic și îndrăgit de toată lumea care avusese norocul să-I cunoască, era înadins provocat și contrariat de prieteni și cunoscuți, ca să-I întărâte, fiindcă în starea aceasta devenea adorabil, prin faptul că explodând și vrând să riposteze repede, nu reușea fiindcă chiar dacă deprinsese două-trei vorbe românești, și atunci da zor să te împiedice să continui, tăindu-ți vorba cu imitația unei trâmbițe pe care o formula printr-un prelung ta-ta-ta-ta… ce dura până ce te reducea la tăcere.
Simțise el că era necăjit și provocat din dragostea ce-i arătase toți cunoscuții, dar necazul lui cel mare era neputința de a deprinde mai repede limba noastră, ca să poată și el să răspundă prompt la provocările prietenești. Erau cazuri când supărarea lui lua un caracter ce-l afecta în deosebi.
Așa de pildă, ori unde primea Regele defilarea dela 10 Mai, la statuia lui Mihai Viteazul sau la Cotroceni, Hübsch dirija fanfara pe tot timpul cât dura defilarea trupelor. Mai totdeauna parada aceasta avea parte de o observație a Regelui pentru vreo lipsă de cadență sau de dresaj al cailor cari devendau nervoși și neascultători când ajungeau în dreptul fanfarei cu tobele și instrumentele de alarmă ce asurzeau bietele animale, iar când Suveranul atrăgea atenția comandantului vreunei unități de cutare neregulă, de multe ori comandantul arunca vina pe Hübsch, care nu ținea tactul. De fapt, bietul Hübsch nu era întru nimic vinovat, ci numai comandantul unității, fiindcă în deosebi la Cavalerie, nu se admite să existe cal atât de puțin strunit și dresat, în cât să se sperie de o bătaie mai apăsată de tobă.
Cu toate acestea, după mai fiece defilare, mai în glumă, mai în serios, Hübsch purta ponosul nereușitei parăzii, iar după terminarea ei, ofițerii superiori făceau roată în jurul lui Hübsch, aprindeau țigările și începeau provocările.
– Ei, lasă Hübsch, că tu ai speriat caii cu tobele tale și ai rupt frontul care a supărat pe M. S. Regele. Și grupul de ofițeri, ca să-l înfurie, împărțeau aceiași părere.
Furios, Hübsch, căruia nu-i veneau în memorie expresiile românești, se bâlbâia, dar tot reușea să aibă riposte spirituale:
– Ta, ta, ta, ta! Înțeles, înțeles! La voi vrut defileze instrumente, trombon, piston, tobe, nu oameni, nu cai! Oameni merșe prost, muzic vinovat, cal nedresat, Hübsch vinovat, parade stricat, Maieste superat, Hübsch vinovat, cal merșe prost, muzic vinovat, ofițer nu învățat soldat, Hübsch vinovat. Hübsch își stăpâni râsul, îl luau în brațe și împăcarea se făcea numai decât, mai ales că Hübsch simțea că ofițerii au vrut să glumească și că este iubit de ei.
În fosta casă a doctorului Keresteny, de pe Calea Victoriei, pe locul unde se află astăzi blocul ce adăpostește cofetăria Nestor, era acum vreo 56 de ani instalat ministerul de război. Aci Hübsch a îndurat multe glume din partea marilor căpetenii ale armatei, tot din simpatia ce aveau pentru el.
La acest minister, toți directorii de servicii pe arme, aveau birourile lor și lucrau cu ministrul sau cu secretarul general; numai maiorul Hübsch, șeful muzicilor militare, n-avea cancelarie și din această cauză nu putea lucra nici cu ministrul, nici cu secretarul general. Prin intervenția Regelui, ministrul de război și primul ministru de atunci, I. C. Brătianu, i-a făcut rost de o cancelarie în care și-a orânduit direcția cu indicația pe ușă: „Direcția generală a fanfarelor din România”, și mândru că este considerat acum în minister, venea și el acum la rând cu toți directorii generali, la ministru și mai des la secretarul general, care era generalul Cruțescu, pentru rezolvarea corespondenței.
Cum mai adesea se lucra cu secretarul general, ori de câte ori îi venea rândul lui Hübsch, generalul Cruțescu, vrând să-I necăjească, în loc să Iucreze și cu el, prididea cu glumele:
– Dă-le dracului de hârtii, mă neamțule; ia mai bine spune-mi ce cânți diseară la teatru, că viu cu familia.
– Chintam tomn general, dar acum corespondenz urgent…
– Eee!… lar corespondență! Mai las-o mă neamțule, că mai e vreme; acum pentru trei trâmbițe și patru tobe n-o să se facă gaură în Cer! Diseară, la teatru, mai dă-le dracului de opere și mai zi câte o horă, câte o chindie, d-alea mai săltărețe, ca să înviorezi sala!
Cruțescu îl necăjea, mai ales că știa că se supără foc când galeria îi cerea arii naționale, pentru cari el n-avea încă urechia obicinuită.
– Înțeleg, tomn general, intervenea stăruitor Hübsch, însă la Bacău fanfara dela regiment nu merșe, tot instrument stricat; trebuie reparațion.
Dar Cruțescu își făcea o plăcere să-l necăjească mai departe. Azi așa, mâine așa, până ce când Cruțescu i-a spus a patra sau a cincea oară să le dea dracului de tromboane și de pistoane. Hübsch, scos din răbdări, s-a închinat, s-a dus glonț la biroul lui și a scris pe cererea șefului fanfarei regimentului Bacău, o rezoluție concepută cam în felul acesta:
„La raport d-voastră, respundem se duceți la drac si trombon și pisten și fliegelhorn și dumita”, și a semnat. Când a venit la București șeful fanfarei regimentului din Bacău să se plângă, Hübsch i-a spus verde: „Eu scris, fiindcă eu spus caz dumitale la ministru, cari ai spus merși la drac. Asta spus și eu la domnita: merși la drac! Asta țară de merși la drac!”
*
Altă dată, pe Calea Victoriei, un tânăr sublocotenent trecând pe lângă Hübsch, nu-I salută, în considerație că gradul șefilor de muzică este numai asimilat, nu combatant. Ofițerii însă în deosebi pe Hübsch îl salutau cu plăcere. Cum însă ofițerul acesta l-a fixat pe Hübsch, care nu s-ar fi supărat altfel, îl oprește și-l salută el foarte reverențios: „Am onor tomn sublocotenent se salut eu pe dumneavostră!” Inteligentă, dar în același timp, usturătoare lecție.
*
La 10 Mai 1881, proclamarea Regatului, toate fanfarele armatei strânse în curtea Palatului. Trebuiau să execute pentru prima oară compoziția lui Hübsch: Marșul Încoronării, pe care în seara aceia Regele, Regina și toată Curtea și invitații aveau să-I asculte din balconul Palatului.
Greutatea cea mare în asemenea împrejurare era, după câte mi s-au explicat atunci, ca diriguitorul să facă așa în cât prima notă să se producă într-un à tempo perfect la cele vreo 20 de fanfare îngrămădite în curtea Palatului din Calea Victoriei, până în strada din spatele Palatului. S-a spus atunci că la repetițiile prealabile, Hübsch orânduise ca toate fanfarele să se orienteze mai întâi după semnalul unui gornist ce va suna drepți, când Curtea va apare în balcon, după care să urmeze imediat: un, doi trei, ai lui, însoțite de trei ridicări de cravașe pe cari să le observe șefii de fanfară și să pronunțe și ei tare alți un, doi, trei, ca în felul acesta prima notă să pornească odată din sutele de instrumente.
În fața balconului unde trebuia să apară Curtea, Hübsch așteaptă apariția Curții, călare pe un cal alb, bleg și surd, ca să nu se impresioneze de atâta hărmălaie și pe dată ce Curtea se rânduiește în balcon, Hübsch întoarce calul într-acolo, salută foarte ceremonios și răcnește cât îl ia gura: „Marș di coronare” (Marșul Încoronării) „Atențion! Un, toi, trei!” și însoțește numărătoarea cu câte o ridicare de cravașă. Se aude câteva ,,un, doi, trei” dela câțiva șefi de fanfare mai în preajma lui Hübsch, dar prima nota vine treptat.
A fost un trăznet pentru bietul Hübsch, căruia îi venea să plângă de necaz. A vrut să se repeadă spre fanfarele mai depărtate, dar calul abia se mișca. Furios, roșu de mânie, făcând disperat gesturi dezordonate cu cravașa, a întors iar calul spre balconul regal, a mai salutat odată familia regală care înțelegându-i situația, i-a răspuns foarte afectuos, și a mai răcnit odată, înălțat în șea pe gloaba lui nepăsătoare: „Mai un dată! Atențion! Un, toi, trei!”
De asta dată, spre marea mulțumire a lui Hübsch, prima notă a pornit într-un à tempo perfect, căci toți șefii de fanfară au prins comanda și Marșul Încoronării, auzit pentru prima oară, a fost mulțumitor executat și a plăcut mult, spre marea satisfacție a lui Hübsch, văzând că tot balconul și mai cu seamă Regele și Regina, cari până aci râdeau de-a bine de tortura lui Hübsch, îi făceau acum semn cu mâna că-I felicită și-i mulțumesc.
Două trei zile după aceasta, Hübsch a fost neîntrerupt necăjit de ofițerii prieteni, spunându-i că regele, regina, fratele regelui, familia reginei, toți au fost nemulțumiți de fiasco-ul lui și cum Hübsch le spusese mai dinainte că Regele îl va decora pentru compoziția marșului, prietenii, ca să-I necăjească, îl asigurau că de acum s-a lins pe bot de decorație și că în loc de decorație o să-i dea una de dovleac, dar Hübsch, învățat cu glumele lor, le-a răspuns:
– Ta, ta, ta,ta…! Eu știi când regele e mulțumit și aștept decorațion. Decorațion tufleac (dovleac) regele păstrezi pentru voi.
Și i-a venit decorația într-un grad mai înalt decât se aștepta.
La reprezentațiile dela teatrul Național, unde el a fost cât a trăit șeful orchestrei oficiale, era obiceiul ca între acte, orchestra să cânte; dar pauzele acestea erau pentru bietul Hübsch un adevărat supliciu, căci el vrea să le consacre numai cu muzică clasică, ceia ce nu era și pe gustul galeriei, care cerea tare și ostentativ: hora! sârba!! chindia!!!
Furios, oprea orchestra și se așeza Iângă pupitru, hotărât să nu mai cedeze, însă față de protestele și încăpățânatele insistențe turbulente ale galeriei și chiar ale unei părți din sală, era forțat să se execute.
Lumea însă făcea haz și cu toate protestele ei, îl simpatiza, îl îndrăgea chiar, căci într-adevăr era un caracter și o inimă de o bunătate rară, de care a dat numeroase dovezi pentru cine l-a cunoscut mai de aproape.
*
Din: V. Bilciurescu (1945) București și bucureșteni de ieri și de azi. București: Universul.
Prima parte a textului o puteți citi AICI.
