Uitata doamnă Merkel vrea să rămână în neuitare și își publică memoriile intitulate grandios,”Libertatea”. Titlul e de o maximă ipocrizie, libertatea individuală fiind cel mai mare dușman al unul lider politic aflat în elita politică a lumii.
Doamna Merkel s-a ocupat intens de libertatea unora, până într-acolo încât i-a eliberat definitiv pe unii dintre conaționalii săi de povara vieții și le-a grăbit sorocul. Pe lângă victimele atentatelor teroriștilor strecurați printre valurile de migranți, doar în noaptea de Anul Nou din 2015, în piețele și pe străzile Koln-ului, în jur de 2.000 de bărbați migranți au violat și au jefuit aproximativ 1.200 de femei.
”Iubitoarea de libertate”, speriată grav în 2015 de însăși manifestarea libertății de exprimare, i-a cerut patronului Facebook, Zuckerberg, să cenzureze comentariile critice la adresa politicilor ei de migrație. Mesajul ei a fost unul pe șleau: ”Faceți ceva în acest sens?”
Doamna Merkel are în palmares multe titluri europene printre care și premiul Carol cel Mare pe care-l deține și un personaj subistoric băștinaș. Fosta cancelară nu e demnă de isprăvile lui Carol cel Mare, dar e o urmașă fidelă pe partea întunecată a istoriei.
Considerat un fel de străbunic al Europei, Carol cel Mare și Sfânt și-a început în forță cariera istorică. Tatăl său, Pepin cel Scurt, lasă moștenire regatul Franc, împărțindu-l celor doi fii, Carol și Carloman. Un prilej inevitabil de război fratricid. Pentru că nu-l poate învinge decisiv pe fratele său, Carloman, Carol cel ”Sfânt” orchestrează otrăvirea fratelui mai mic. Apoi se ocupă și de cei doi copii ai lui Carloman, nepoții săi, pe care îi ucide pentru a fi sigur că a scăpat de orice pretendenți la tron.
Avem și în perioada modernă, regi fratricizi. Fostul rege al Spaniei, Juan Carlos I și-a omorât fratele mai mic, pe prințul Alfonso. Versiunile oficiale vorbesc, desigur, de o împușcare accidentală, viitorul rege n-ar fi știut că revolverul e încărcat. Însă planează suficient de multe umbre și mărturii ale celor apropiați pentru a putea contesta versiunea oficială. Fratele ucis era cel strălucitor și era favoritul părinților, Juan Carlos, care era și dislexic, era mereu în umbra lui. Cu toate că era fratele mai mare, nu ar fi fost sigur de tron având în vedere diferența de valoare dintre ei. După moartea dictatorului Franco a devenit automat singurul pretendent la tronul Spaniei.
Întorcându-ne la străbunicul Europei, cuceririle sale se datorează stilului metodic și tenace, nicidecum geniului militar. Creștinarea forțată pe care o impune prin exterminare, cei care refuzau botezul și postul erau lichidați, îi deschide calea spre ”sfințenie”. După impunerea creștinării prin sânge, îmblânzește măsurile, recurgând la amenzi în loc de pedeapsa cu moartea. Tipic pentru orice regim tiranic de ieri și de azi, după ce țarcul e consolidat se introduce o relaxare controlată în corpul social al cetății.
Charlemagne încurajează școlile din mănăstiri pentru a-și forma un cler, o nomenclatură religioasă care să poată face apoi o propagandă eficientă asupra norodului. Pentru faptele sale creștinești e sanctificat. E adevărat că sanctificarea sa a fost contestată de-a lungul timpului, dar nici azi nu este retrasă oficial.
Pentru neomarxiștii atei, care vor să conducă cu mână de fier Europa de astăzi, toate acestea sunt bune dovezi pentru a arăta cu degetul acuzator spre Creștinism. De fapt, elita neomarxistă care vrea să-și impună nedemocratic agenda, prin cenzură și oprimare, e o demnă urmașă a practicilor satrapilor medievali.
Călătoria sângeroasă a istoriei continuă și dincolo de hotarele lumii vechi. Ajuns în lumea nouă, Cristofor Columb, dincolo de pragmatismul expediționar, simte că a descoperit Paradisul, văzând bărbați și femei care se plimbă goi ca-n Eden, fără arme. După temerarul genovez vor veni ”băieții deștepți” ai istoriei, conchistadorii, care nu se vor lăsa impresionați de utopia paradisului terestru și vor măcelări și jefui tot ce le va sta în cale.
Între timp, pe tronurile marilor imperii europene ajung alte specimene patibulare.
Filip al V-lea al Spaniei, supranumit și regele nebun, suferea de episoade crunte maniaco – depresive. Urla de groază în timpul nopții fugind prin castel cu servitorii în spatele lui care purtau torțe pentru a lumina zadarnic un monarh întunecat. În timpul deplasărilor de campanie militară, aflat departe de regină, suferea de crunte crize erotice. Catolic convins nu accepta fornicația, așa că trebuia să îndure abstinența totală până la venirea izbăvitoare a reginei în tabăra militară. Cum infrastructura epocii presupunea transportul lent, Filip ceda nervos și se răzbuna dând ordine de masacre în jur.
Pe lângă execuțiile sumare, nebunești, au rămas în urma lui în istorie și căsăpiri pe scară largă. Nu s-a mulțumit cu simpla victorie în bătălia de la Almansa, din timpul Războiului de Succesiune Spaniolă, a asediat orașul, apoi a ordonat să fie ars și redenumit San Felipe. Orașul poartă azi denumirea de Jativa, iar ca o răzbunare simbolică, în muzeul local din l’Almodí, portretul regelui este atârnat cu capul în jos.
Poporul trebuie mereu să se mulțumească cu răzbunări elegante, simbolice, în fața acestor criminali ai istoriei. De altfel, rolul de cobai a fost mereu disponibil pentru cei de jos. Regele Henric al II-lea al Franței, vrând să impresioneze atât pe Regină, cât și pe amantă, celebra Diane de Poitiers, bravează stupid în timpul unui turnir și se alege cu craniul străpuns. Medicii chirurgi ai vremii încearcă diferite metode de operație, dar se simt depășiți de situație. Se recurge la următorul experiment, sunt aleși cinci pușcăriași cărora le este străpuns craniul prin același loc. Mor toți în urma experimentului chirurgical, iar după ei poate muri și regele.
De la străbunicii cu sabie la criminalii birocratici de azi, istoria își păstrează firul roșu de sânge. De la vechii iobagi ai elitei feudale, am ajuns la noii iobagi de pe moșia elitelor neofeudale, care așteaptă să le fie ”străpunse” capetele prin experimentul de inginerie socială progresistă.
