Fie-i permis observatorului extern o remarca – imprudenta, ce-i drept – despre o lipsa, lesne sesizabila, a natiunii romane: Aceasta inca nu a gasit o idee de asemenea valoare incat sa-i descatuseze si canalizeze energia intr-o directie meritorie. Ca o asemenea energie colectiva exista, totusi, o atesta imboldul aflat la baza deciziei celor doua-trei milioane de emigranti, plecati intre timp pe alte meleaguri.
Poate ca Romania era, in 1945, pe punctul de a descoperi chintesenta unui asemenea concept, menit a reanima intreaga natiune, iar colosul sovietic a pus capat unor astfel de tentative spirituale. Dupa 1989, a reaparut – ce-i drept, pentru scurt timp – firava sansa a (re)nasterii unei tari ferite de deceptii majore, de diviziuni, hotii si mizerie, dar si aceasta a fost anihilata de prima generatie post-totalitarista, demersurile lui Iliescu & Co. vizand impiedicarea rupturii flagrante cu trecutul.
Nici UE nu s-a descurcat mai bine – nereusind, pe parcursul ultimilor sase ani, sa intensifice in vreun fel energia nationala a romanilor. De fapt, Bruxelles-ul s-a comportat aidoma taranului iesit la semanat in pofida faptului ca isi stie vederea afectata de glaucom – astfel, semintele comunitare, fie ele si presarate cu darnicie, au cazut in locuri preponderent sterpe. Daca UE ar fi fost receptiva la problemele reale ale Romaniei si la posibilitatile de depasire ale acestora, am fi putut spera, de-a lungul anilor, la cu totul alte demersuri din partea Bruxelles-ului, eventual mai apropiate de politica aliatilor occidentali dusa in Germania postbelica. Dar poate ca, in pofida ocupatiei si a infrangerii suferite, societatea germana insasi era mai sanatoasa si capabila de reformare decat cea romaneasca dupa momentul 1989.
UE constituie, de fapt, o entitate tehnocrata pe deplin constienta de limitari temporale si necesitatea atingerii obiectivelor ei. In Romania insa, eurocratii au gasit o lume diferita, un memento al altor vremuri, alcatuita din fel de fel de triburi si tribulete implicate in permanente galcevi, tevaturi si intrigi. Cotidianul tribal romanesc se bazeaza eminamente pe retorica, de regula gargara simplista, si pe aparente. Aici persista convingerea nestramutata ca discutarea unor probleme ar echivala cu rezolvarea acestora. Iar elaborarea sau votarea unor proiecte de legi a devenit un fel de test final al propriilor aptitudini politice – trecut cu brio, se-ntelege, abia in momentul modificarii respectivei prevederi in functie de interese si circumstante. Cat despre implementarea propriu-zisa a legii – aspectul ramane absolut insignifiant si este curand dat uitarii.
Premierul Tariceanu si Leonard Orban nu contenesc a preciza ca aderarea la termen a Romaniei este meritul intregii tari, indreptatind fiecare cetatean la profunde sentimente de mandrie. Responsabilii nu sufla insa nicio vorba despre aspectele mai putin glorioase legate de aderare – anume ca o buna parte din institutiile-cheie ale statului au neglijat complet pregatirile in vederea surmontarii provocarilor imanente momentului. Atentia capetelor luminate ramane dedicata exclusiv interminabilelor confruntari politice, precum si carierismului feroce, cat se poate de manifest. In cel putin unul din ministere, partidele rivale din Alianta au ordonat, fiecare, prezenta unor varii corpuri de control, inspectorii afisand un comportament de-a dreptul ex-securist cu scopul distinct de a plati diverse polite politice.
Tinerii birocrati, deseori abia intorsi din strainatate de la diverse cursuri de perfectionare sponsorizate de UE, sunt lesne intimidabili si prefera curand sa-si caute un alt job, mai bine platit si desfasurat intr-o atmosfera mai putin schizofrenica. Iar consultantii straini, martori ai ascensiunii unor potlogari inzestrati cu aptitudini vrednice cel mult slujbei de paznic la vreun club de noapte sau bordel, pun la randul lor cruce sperantei de a vedea, candva, schimbari fundamentale petrecute in aceasta tara.
Responsabilii guvernamentali nu au prezentat, pana in prezent, nicio pozitie publica comuna legata de provocarile aderarii, necum un plan de actiune coerent. Drept care impactul aderarii va fi resimtit inutil de puternic de catre cetatenii Romaniei. Probabil ca alte milioane de oameni vor lua calea emigratiei – oameni indrituiti la un trai mai bun si civilizat dus chiar la ei acasa, posibil in masura in care UE si responsabilii damboviteni ar fi dialogat si actionat intr-un mod onest si serios.
Intr-un viitor apropiat, romanii isi vor canaliza, inevitabil, energiile in directii pozitive, meritorii. Dar efortul lor va surveni departe de tara natala, unde impedimentul unui stat nereformat se va fi dovedit o povara prea grea de dus. Poate ca pe meleaguri straine spiritul individualismului romanesc va renaste si va atrage, in final, sincera pretuire a localnicilor. Pana atunci insa, milioane de romani vor mai avea de suportat umilintele venite din partea unui stat ce-si exploateaza si injoseste continuu populatia. Vor scapa tefere doar caracterele eminamente puternice, ale caror capete raman neplecate in fata sabiei – fie ea si din otel.
