Nu suntem o societate foarte grijulie cu viitorul ei, trăim politica şi politicile intens şi pe termen scurt, ca într-un film balcanic cu beţii şi cu muzică de fanfară, bună şi pentru nunţi şi pentru înmormântări. Gândiţi-vă numai la sistemul de pensii – o treime deficit. Adică o treime din banii pe care îi primesc pensionarii nu sunt acoperiţi de contribuţii. 3 miliarde de euro anual plătim subvenţii la pensii. Evident, nu poţi lăsa oamenii fără pensii, dar o asemenea situaţie dramatică ar trebui măcar să ne facă să ne gândim ce facem pe viitor, când tot mai mulţi decreţei vor ieşi la pensie. Nu aud soluţii, iar atunci când guvernul peticeşte câte ceva pe ici pe colo, un val populist îi sare în cap, cum a fost cazul cu pensiile nemeritate ale militarilor. Îmi amintesc cu amuzament un discurs al preşedintelui Bush jr. de acum câţiva ani, discursul anual privind starea naţiunii. Preşedintele american se arăta îngrijorat de faptul că declinul demografic va creşte presiunea pe sistemele de pensii şi dacă nu se vor lua anumite măsuri, acestea vor intra pe deficit în următorii… 30 de ani. Predicţia a făcut ceva vâlvă prin America. Din punctul nostru de vedere, care trăim cu un sistem de pensii în etapa post-apocalipsă, o asemenea grijă ar părea bizară.
Anul trecut, un ziar norvegian a dat pe prima pagină un titlu mare şi îngrijorat: „Gazul se termină mai repede”. Un cercetător norvegian refăcuse anumite calcule şi îi dădea că estimările guvernului de acolo fuseseră prea optimiste: în zece ani, producţia norvegiană de gaz va intra în declin dramatic. Partea bună pentru norvegieni e că au investit bine banii pe gazul deja exploatat: au făcut fonduri de investiţii, gestionate transparent, de echipe de manageri profesionişti şi numiţi apolitici, iar profitul îl investesc în fonduri de educaţie şi de pensii, pentru generaţiile viitoare. Nu vă plictisesc degeaba cu poveşti despre gazul norvegian. Comparaţia cu România este relevantă. Noi nu avem gaz mult cât să exportăm ca norvegienii, nu avem nici măcar cât să ne acoperim consumul intern, mai trebuie să importăm cam 30 – 40% din necesar. În plus, ştim ceva mai sigur că se va termina destul de repede: în 15 ani gata, ni se termină resursele interne. Cum îl folosim pe cel pe care îl avem? Prost. Răspunsul pe larg se află într-un raport pe care colega mea Otilia Nuţu, expert afiliat la Centrul Român de Politici Europene, l-a publicat săptămâna trecută: „Piaţa unică de energie: Europa face al treilea pas înainte, noi încă unul înapoi”. Tema raportului este modul în care România transpune în legislaţia internă directivele europene privind liberalizarea pieţei de energie. În ce priveşte gazul, situaţia este de două ori proastă.
În primul rând, ne hrănim cu o iluzie şi cu o idee proastă: toată populaţia României merită gaz ieftin. Pentru a susţine un preţ scăzut la consumatori, statul român amestecă gazul ieftin intern cu gazul scump de la ruşi şi face o medie ponderată. Astfel, plătim cu toţii mai puţin. Cu cât consumăm mai mult cu atât suntem mai subvenţionaţi de stat. Cei care au vile mari încălzite cu gaze cel mai mult. Cei care trăiesc la bloc şi doar gătesc cu gaze ceva mai puţin. Cei mai săraci, care trăiesc la ţară şi se încălzesc cu lemne, deloc. Ăsta este un prim mod de a ne fura căciula: avem puţin gaz, îl terminăm oricum în 15 ani, dar statul ne protejează pe toţi, nediferenţiat. Dar e chiar mai grav. Pe lângă că ţine preţul jos pentru toţi, statul face contracte preferenţiale cu câţiva mari consumatori, cum ar fi compania Interagro a lui Ioan Niculae. Pentru că a şantajat guvernul că îşi mută producţia, Niculae a obţinut ca firma sa să primească doar gaz ieftin, intern. Firma sa consumă tot atât de mult cât toate gospodăriile din România la un loc. Da, e adevărat. Otilia a făcut calculele şi a ieşit ceva aproape incredibil: timp de 18 luni, ajutorul primit de Interagro a fost aproape un sfert de miliard de dolari, ceea ce echivalează cu 40 de dolari pe gospodărie. „Norocul” nostru că pierderea a fost suportată deocamdată de EON şi GDF din buzunarul lor, dar probabil tot noi vom plăti în preţul gazului când statul va fi dat în judecată. Este o politică inteligentă asta în care un stat cu resurse puţine şi pe terminate ţine în viaţă coloşi energofagi? Mă îndoiesc.
Sunt mai multe feluri de reacţii la aceste cifre, pe care le auzim. Unii spun: dar oricum nu există o piaţă a gazelor, e un monopol Gazprom de care depindem. Nu e decât parţial adevărat. De fapt, România se află în situaţia aparent fericită în care nu depinde total de Gazprom, tocmai pentru că avem gaz intern. Dar vom depinde total de Gazprom în 15 ani. Şi în loc să ne pregătim, să consumăm mai puţin gaz intern şi să încurajăm oamenii să facă economii, îi încurjăm să îl risipească şi îl dăm pe ochi frumoşi la patroni şantajişti ca Niculae. Adică ne punem viitorul gaj la Gazprom. Ne-o facem cu mâna noastră. Câtă vreme nu avem monopol Gazprom, statul român ar trebui să încurajeze concurenţa, o concurenţă în patru: Gazprom, cei doi producători interni şi piaţa din Ungaria, la care am putea fi uşor conectaţi în ambele sensuri.
Alţii spun: dar e dreptul poporului să beneficieze de gaz ieftin, doar e o resursă naturală, a poporului. Corect, poporul să beneficieze. Dar nu aşa. Gazul este al poporului, atunci să-l folosim pentru viitorul poporului, cum fac norvegienii. Dacă dăm gaz ieftin la toţi, ca acum, sunt două probleme: a) încurajăm risipa şi b) protejăm mai mult pe cei cu bani decât pe cei săraci. Şi tocmai aici e o provocare pe care o lansez public împreună cu Otilia Nuţu: cine merită gaz ieftin?
Spuneam mai sus despre nişte directive europene. Între altele, statele UE au convenit ca guvernele să nu mai poată controla preţul la gaze. Guvernul poate să identifice nişte categorii vulnerabile de cetăţeni, pe care să-i ajute cu subvenţii pentru gaze. Ce s-a gândit guvernul român: ne-a declarat pe toţi consumatori vulnerabili şi ne dă gaz ieftin. Şi crede că a rezolvat problema, ne tratează pe toţi de parcă am fi egal de săraci: şi eu, şi Irinel Columbeanu şi vecina cu 100 de euro pensia. Asta nu va merge, Comisia Europeană se va sesiza. Şi ne va obliga să ajutăm numai pe unii, şi nu prin gaz ieftin. Pe cine? Pe săraci? Anumite categorii de întreprinderi? Asta rămâne să decidem noi. CRPE, împreună cu siteul de informaţii europene Euractiv.ro lansează această dezbatere. Miercuri, la ora 12.30, vom dezbate cu cititorii răspunsuri posibile la această întrebare, pe www.euractiv.ro.
