Pe când Europa se confruntă cu cea mai gravă criză după al doilea război mondial, diplomaţii de la Bucureşti, nevoiţi să trimită acasă rapoarte periodice, se văd puşi în faţa unui paradox: deşi România este extrem de vulnerabilă faţă de un colaps al sectorului financiar-bancar european ca urmare a propriilor bănci deţinute în proporţie de 90% de instituţii financiare străine, scena politică a ţării a fost dominată, zilele trecute, de războiul procedural dintre actualul şi fostul lider PSD.
Victor Ponta pur şi simplu nu mai suportă ideea ca predecesorul său, Mircea Geoană, să fie preşedinte al Senatului şi, cu asta, basta! Este limpede că, din punctul de vedere al actualului şef de partid, „fostul” nu mai are ce căuta în PSD – asta după ce i s-au impus în repetate rânduri interdicţii privind orice fel de declaraţii despre formaţiunea pe care a condus-o ani buni.
Când Ion Iliescu şi Adrian Năstase au dat-o întoarsă, clamând că Geoană merită totuşi o oarecare clemenţă, Ponta a recurs rapid la melodramă, declarând că partidul va avea de ales între el şi Geoană. Cu alte cuvinte, dacă partidul îi mai permite renegatului să răsufle sau chiar să exercite o brumă de influenţă, atunci va trebui să se dispenseze de preţioasele servicii ale actualului său lider.
Ponta se comportă aidoma unui general obsedat de grade şi protocol în toiul unei lupte sângeroase. Partidul său are de câştigat o serie de bătălii cruciale dacă doreşte într-adevăr să conducă şi dincolo de sondaje. Geoană este, categoric, un „fost” – doar cineva cu o imaginaţie debordantă şi l-ar mai putea imagina în fruntea PSD. Marea ofensă pe care i-a adus-o, de fapt, succesorului său este de a fi refuzat să se retragă într-o văgăună pentru a-şi da obştescul sfârşit.
A reuşit, în schimb, să salveze ceva din statura sa de fost înalt demnitar ca preşedinte al Senatului. Aici a obstrucţionat lucrările Camerei superioare cât a putut – iniţial spre nemulţumirea pedeliştilor, iar acum, surpriză, şi a pesediştilor. Peste hotare îşi va fi pus, probabil, talentul diplomatic în slujba partidului de câte ori va fi avut ocazia. Având în vedere fragmentarea scenei parlamentare româneşti, influenţa reală a lui Geoană în Senat rămâne greu de apreciat, dar este destul de improbabil ca aceasta să fie complet insignifiantă.
Aceste aspecte au devenit insuportabile pentru Ponta, care, în mod cert, ar prefera un yesman zevzec în fruntea Senatului – unul care să urmeze fără a crâcni toate directivele PSD, indiferent că sunt bune sau nu. Decizia total neinspirată a imberbului lider PSD de a demara decapitarea lui Geoană are însă şanse extrem de reduse să impresioneze pozitiv cetăţenii interesaţi de politică, dat fiind că relevă propria-i personalitate slabă şi egocentristă. Electoratul va concluziona pe bună dreptate că Ponta este tipul de lider care nu se poate simţi în largul său atunci când are în preajmă şi oameni care nu sar automat să-i execute toate ordinele.
Reacţia partidului va fi, probabil, şi mai negativă. Victor Ponta a uitat că încă mai este un lider „de probă”. A câştigat şefia PSD inopinat, ca urmare a unui vid de putere, având prezenţa de spirit să recurgă la gesturile şi maşinaţiile adecvate vremurilor tulburi din partidul său. Va avea nevoie însă de realizări serioase, cu alte cuvinte – de victorii obţinute în lupta politică, înainte de a experimenta concret atât cu micromanagementul unui partid oricum dificil de condus, cât şi cu impunerea voinţei sale în orice condiţii. Neutralizarea lui Marian Vanghelie printr-o interpretare neortodoxă a statutului de partid a constituit prima sa tentativă de a transforma partidul într-un vehicul personal.
Tentativa a eşuat, chiar dacă Vanghelie a fost debarcat de la şefia filialei PSD Bucureşti – care este astăzi mai demoralizată ca oricând. Baronii din partid se vor sătura rapid de Ponta atunci când vor realiza că şeful lor este, de fapt, un intrigant dispus să-i disloce oricând, câtă vreme mişcarea îi aduce cel mai mic avantaj. Spre ghinionul lui Ponta, PSD are destui politicieni cu priză la electorat, astfel că este puţin probabil ca aceştia să accepte fără protest deciziile unui lider decis să domine mai degrabă prin intrigi decât în baza unei autorităţi fireşti – noţiune aparent necunoscută actualului lider de partid. De ani de zile, PSD se află în plin proces de transformare într-o formaţiune decentralizată.
În atare condiţii, oricine ar încerca să monopolizeze puterea în partid va avea parte de surprize extrem de neplăcute – în special atunci când este vorba de cineva cu o prestaţie politică constant submediocră.
Atitudinea de suspiciune bolnăvicioasă a conducerii bicefale a USL la adresa oricărei voci mai independente sau incomode, fie ea din partid, fie din exterior, este de-a dreptul deprimantă. Săptămâna trecută, Crin Antonescu a văzut roşu în faţa ochilor şi demoni la televiziunea publică, mai exact la direcţia de ştiri din TVR, drept care a atacat-o pe şefa acestui departament într-un limbaj suburban care în orice ţară occidentală ar fi pus instantaneu capăt aspiraţiilor sale legate de o candidatură la prezidenţiale.
Din fericire, TVR este postul cu cea mai mare acoperire din ţară, astfel că destui români vor fi putut să se convingă de îmbunătăţirea calităţii actului său jurnalistic din 2009 încoace.
Dacă pesediştii îl revocă pe Geoană din fruntea Senatului, atunci Vasile Blaga are toate şansele să ajungă curând al doilea om din stat. A fost un semidisident cuminte, drept care Emil Boc şi PDL au destule motive pentru a-l recompensa.
Iar Victor Ponta a reuşit să demonstreze electoratului ceva ce PDL n-ar fi putut, indiferent cât de mult s-ar fi străduit – anume că liberal-democraţii îşi rezolvă problemele şi tensiunile mult mai eficient şi elegant decât PSD.
Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.
