Cu mult inainte ca Ion Iliescu sa afirme ca un guvern minoritar condus de Calin Popescu Tariceanu ar merita sprijinul PSD, destule paralele dintre cele doua figuri postdecembriste, la prima vedere atat de diferite, devenisera cat se poate de evidente.
Ambii au demonstrat ca doresc puterea eminamente de dragul puterii, nicidecum pentru a se dedica vreunui proiect politic memorabil. Ambii s-au aratat negociatori abili intre diversele grupuri de interese, preferand in schimb sa ignore intrebarea despre meritele acestora, respectiv ce anume ar indreptati, de fapt, acestea sa faca parte din primul esichier politic. Initial, pentru Tariceanu, prezenta Partidului Conservator in cabinetul sau a constituit un rau necesar supravietuirii noului guvern. Dar curand, dupa ce indiferenta premierului fata de reforme devenise evidenta, Dan Voiculescu a avansat pe post de aliat vital – la fel cum Ion Iliescu gasise in ultranationalistii scosi din coltul cel mai intunecat al istoriei ceausiste o unealta asemanatoare. Peste putin timp aveau sa iasa la iveala nu doar dependenta sa de extremisti, ci si afinitatea de gandire existenta in cazul unui numar intreg de aspecte politice – factori ce au reprezentat impedimente serioase pentru tara pe drumul ei catre UE.
Din punct de vedere al stilului, Tariceanu si Iliescu constituie, desigur, specimene contrastante. Unul pare usor rezervat, masurat in limbaj, stapanit chiar si atunci cand se vede confruntat cu o provocare. Celalalt este populistul innascut, cu un temperament uneori coleric, dotat cu abilitatea hipnotizarii acelor cetateni ce dispun de viziuni formate inca de sistemul comunist. Banii nu par a conta pentru nici unul dintre cei doi – aspect de care au tinut mortis sa ne convinga fauritorii lor de imagine. Aparent, Iliescu nu si-a dorit nicicand avere, pe cand cea a lui Tariceanu era deja consistenta, astfel ca nu ar fi necesitat politica pentru a o spori. Dar, in cazul ambilor, imaginea lor publica atat de imaculata nu i-a impiedicat pe unii indivizi avizi de averi – deseori facute din sacul public – sa prospere la umbra protectorului lor. Un intreg establishment neocomunist a inflorit sub patronajul iliescian, etern amnezic fata de coruptie si corupti, pe cand actualele cercuri conducatoare neoliberale, ajunse la prosperitate inca in vremurile de consolidare a capitalismului, vad in Tariceanu omul apt a trage sfori in sprijinul lor, daca circumstantele o cer.
Nici Tariceanu si nici Iliescu nu s-au aratat vreodata profund preocupati de detalii politice. Liderul PNL insista asupra bunului mers al reformei administrative, al controlului detinut in privinta fenomenului coruptiei, asupra multitudinii de proiecte utile ce urmeaza a fi gasite curand pentru a demara transferul fondurilor structurale alocate de UE. Dar cand vine vorba de detalii, domnia sa ramane cat se poate de evaziv, astfel incat – chiar si in absenta jenantelor acuze formulate recent de Monica Macovei – exista destule dovezi pentru faptul ca o combatere hotarata a coruptiei nu a constituit nicicand una dintre preocuparile sale majore.
O analiza succinta a dosarului iliescian anterior anului 1996 releva aceeasi superficialitate de abordare a chestiunilor politice vitale. Persoane de genul Monicai Macovei, dedicate unui sistem juridic ce promoveaza o guvernare curata si accesibila, constituie acum, pentru Tariceanu, o anatema aproape similara celei reprezentate de Corneliu Coposu pentru Ion Iliescu. Sa fie un Ion Iliescu aflat la apus de cariera cumva capabil a regreta, macar usor, unele dintre deciziile sale cele mai controversate, luate in anii '90 pentru consolidarea puterii? Sa-i fi trecut cumva prin gand ca in locul sprijinului cerut de la nationalisti sau Miron Cozma ar fi recurs mai bine la promovarea unor “tineri furiosi” precum Tariceanu, cu vadite abilitati de a se descurca in jungla capitalismului?
Daca Romania ar fi fost confruntata cu o forma de comunism mai putin dogmatica, daca prabusirea sistemului ar fi survenit intr-un mod mai putin dezbinator si controversat, se prea poate ca Iliescu sa fi inclus si persoane de genul lui Tariceanu, Patriciu si Catarama in planurile sale postdecembriste. A nu se pierde din vedere exemplul oferit de vecinul maghiar, unde alianta intre veteranii statului socialist, respectiv ai fostului partid comunist, si adeptii capitalismului a fost incheiata rapid, constituind una din principalele caracteristici ale perioadei de tranzitie din Ungaria.
Poate ca o raliere PNL-PSD va da curs unei istorice reconcilieri a neocomunistilor cu succesorii lor, relansand pana la urma cel mai durabil dintre partidele istorice.
Tom Gallagher, profesor
la Universitatea din Bradford, Marea Britanie
