Beatrice Lupu a absolvit Conservatorul din Bucureşti și a fost profesoară la catedra de Teorie-Solfegiu a Liceului de Muzică din Galaţi. După decembrie 1989, a lucrat în Televiziunea Română, alături de maestrul Iosif Sava, iar în perioada 2000-2001 a fost angajată a Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS). Astăzi este pensionară și trăiește în Oradea.
Beatrice Lupu a făcut cunoștință cu teroarea comunistă la șase ani, când a fost martoră la scena în care prietenul mamei ei este bătut cu violență de oamenii Securității, în fața casei lor, și luat cu duba pentru a fi apoi înshis. La scurt timp este arestată și mama ei. Casa în care locuiau este confiscată, împreună cu bunurile aflate în ea. Întrega poveste a dramei ei, în interviul de mai jos.
*
Cristina Anisescu: V-aţi născut în perioada celui de Al Doilea Război Mondial, în 1942. Vremuri tulburi şi grele pentru orice român.
Beatrice Lupu: Grele au fost pentru părinţii mei. Pe tatăl meu nu l-am cunoscut. Mama, Cornelia Brezeanu, era însărcinată cu mine când tata a plecat pe front. M-am născut eu şi toată dragostea mi-a dăruit-o mie. De la el nu a mai avut nici o veste, foarte târziu am aflat că murise. Veneau alţii şi spuneau altceva. Din scrisorile mamei reiese clar că îl aştepta an de an. Trăia cu speranţa că o să reziste. […] Ţin minte că nici cât a fost ea în puşcărie n-a venit nicio dovadă la străbunica mea că el a murit. Ori, el a murit clar în ¢42, conform actelor pe care le deţin. Lună de lună îl aşteptam. Şi este decorat post mortem…
[Cornelia Gheție Brezeanu, mama Beatricei, a absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj. S-a căsătorit, în august 1941, cu Mihai Brezeanu, avocat în Ploieşti. Cei doi s-au cunoscut pe front, la Chişinău. Cornelia Gheţie lucra ca voluntar în cadrul programului de recensământ, iar Mihai era militar. A fost condamnată pentru „uneltire contra ordinii sociale”, în iulie 1949, la trei ani de închisoare corecţională şi confiscarea averii. Imediat după pronunțarea sentinței de condamnare, casa în care locuia şi care aparţinea bunicii ei, a fost confiscată abuziv, toate bunurile fiind risipite şi niciodată recuperate. În momentul arestării, Cornelia Brezeanu purta în pântece copilul lui Cornel Pop, pentru a cărui viaţă se temea în fiecare zi. Pe întreaga perioadă a sarcinii s-a aflat sub anchetă, în arestul Securităţii. L-a născut pe Marius, a cărui poveste ne-o spune mai departe Beatrice.
Cornel Pop, zis Puiu, provenea dintr-o familie de preoţi. A fost condamnat, într-o primă etapă, pentru activitate legionară, în 1942, la opt ani de temniţă grea. În iulie 1949, student la Facultatea de Medicină din Cluj, a fost din nou condamnat la 15 ani muncă silnică şi 130 de zile corecţională „pentru uneltire contra ordinii sociale, complicitate la trecerea frauduloasă a frontierei, ţinere ilegală de armă și fals în acte publice”. Este recunoscut nu numai ca victimă a procesului de „reeducare” de la Piteşti (1949-1952), dar şi ca membru al grupului de torţionari, conform mărturiilor supravieţuitorilor şi a documentelor întocmite de Securitate. În 1952 este transferat la Gherla şi, doi ani mai târziu, este judecat în procesul torţionarilor pentru că a maltratat deţinuţi în penitenciar. A fost executat la data de 17 decembrie 1954. Cornelia Brezeanu îl cunoştea pe Cornel Pop din 1943, prin fratele ei, când a fost închis la Aiud şi îl reîntâlneşte în 1948. La foarte scurt timp după arestarea lui Cornel Pop, Securitatea din Oradea, la 5 februarie 1949, a emis şi mandatul de arestare pe numele Corneliei Brezeanu. Între ei deja exista o relaţie pe care Beatrice o defineşte „mai mult decât o prietenie frumoasă”. Securitatea îl urmărea de multă vreme pe Cornel Pop pentru „activitate legionară în Ardealul de Nord”, folosind în planul operativ de urmărire şi locuinţa Corneliei Brezeanu din Oradea. Relaţia dintre cei doi a fost mult timp supravegheată și „exploatată” de Securitate cu scopul arestării lui Cornel Pop.]
În 1949, mama dumneavoastră a fost arestată. Cum aţi trăit acestă experienţă?
Atât de bine mi-aduc aminte. În perioada aceea eram ba la Oradea, ba la Hălmaşd, ba la Crasna. La Oradea stăteam în casa străbunicii mele, de fapt, a fratelui străbunicii mele. El fusese dirigintele Poştei din Oradea. În casa bunicii de la Crasna nu se mai putea locui, nu mai erau condiţii după perioada refugiului.
Mă aflam așadar alături de mama mea. Eu îi spuneam Nelly, pentru că în jurul meu erau atâtea mame, bunica, străbunica… Eram o familie unită şi orice s-ar fi întâmplat cu unul dintre noi, sprijinul venea din toate părţile. Aveam șase ani, iar acel moment… mi-e greu, tare greu să-l evoc… Cea mai mare parte din timp trăiam la Oradea, la străbunica, de fapt acolo era casa noastră, iar mama, cu toate că vremurile erau atât de complicate, sărăcite, îmi asigura un cămin liniştit şi lipsit de griji.
În perioada respectivă, mama era în relaţii foarte strânse cu Pop Cornel, un om care mi-a lăsat nişte amintiri extrem de plăcute. Era cald, foarte inteligent şi afectuos cu mine, chiar dacă nu eram copilul lui. Străbunica, precaută din fire, avea suficientă înţelepciune în aprecierea persoanelor cu care mama intra în contact. Pe Cornel îl plăcea.
Veneam spre casă, împreună cu ei doi, cu mama şi Cornel. El mă ţinea de mână. În cealaltă aveam în braţe o pungă de mere roşii, şi astăzi le simt parfumul. Ajunsesem deja în faţa casei şi mama se pregătea să scoată cheile din geantă. Deodată, în spatele nostru se opreşte o maşină, o dubă, şi ca un torent se năspustesc asupra lui Cornel nişte bărbaţi. Erau de la Securitate. Am simţit cum într-o fracţiune de secundă mâna mea era smulsă din cea a lui Cornel şi, speriată, mi-am întors capul, asistând la întreaga scenă de o brutalitate cumplită. Îl băteau acolo în faţa mea, în cap, cu picioarele îi dădeau, trăgându-l în maşină. Tremuram şi, înfricoşată, mă agăţam de mama. El îmi cumpărase merele roşii. De altfel, eram răsfăţata lui. S-au împrăştiat, le urmăream cum se rostogolesc, merele mele roşii, risipite ca un şirag rupt de mărgele. Mama tremura… Îi simţeam toată spaima, mâinile îi tremurau şi nu reuşea să introducă cheia în uşă, o cheie mare, aşa cum aveau ardelenii la casele lor. Era disperată să mă ducă pe mine la adăpost, să intrăm în casă.
La scurt timp, ne-am pomenit cu securiştii în casă. Şi mama şi străbunica erau înfricoşate, înţepenite. Au răscolit toată casa, ba mai mult, s-au instalat în casa noastră pentru… nu ştiu cât timp. Străbunica m-a protejat însă în aşa fel încât să nu asist la arestarea mamei. Doar m-am trezit că nu mai vine. Chiar dacă aveam doar șase ani, bănuiam gravitatea situaţiei. Străbunica mea… dar bunica mea, ce necăjită…
Cum aţi suportat separarea forţată de mama dumneavoastră?
Eram teribil de prăbuşită în mine, probabil. Atât de tare, că nu înţelegeam ce se întâmplă, faptul că eram mutată dintr-o casă în alta, la Crasna, la Oradea… că Nelly nu mai apărea… Bunica spunea că plângeam, din scrisori reiese că plângeam. Nu mi-aduc aminte foarte multe. Într-o zi, însă, străbunica mea mă îmbracă frumos, se îmbracă şi ea bine şi ne plimbăm unde de obicei nu ne plimbam şi nici nu aveam ce face. Oradea nu era mare, distanţele nu erau mari. Şi bunica îmi spune: „Uită-te spre geamul ală și… zâmbeşte!”. Era un geam cu gratii, la etaj, şi nu-mi dădeam seama de ce trebuie să zâmbesc geamului respectiv. Se întâmpla nu mult după arestare. Ca pe urmă să-mi spună că cineva i-a spus străbunicii că mama ar fi fost acolo. Deci existau întotdeauna şi oameni drăguţi, pentru că altfel nu supravieţuia o bună parte din naţia asta. Cineva i-a spus că Nelly, nu ştiu, că are o anchetă, un interogatoriu, că va fi acolo şi ştia şi ea că trebuie să se uite pe geam. Eu n-am văzut-o, era un geam murdar, erau gratii, n-am văzut, n-am ştiut de ce mă uit acolo, dar ştiu că ne-am plimbat prin faţa geamului respectiv după care am revenit acasă.
După ce mama dumneavoastră a ieşit din închisoare, aţi întrebat-o dacă v-a văzut?
Da. Mai târziu, mama mi-a povestit şi mi-a confirmat. În septembrie m-am dus la şcoală. N-am înţeles luni de zile de ce trebuie să mă duc dimineaţa la şcoală şi ce trebuie să fac acolo, de ce trebuie să fac beţişoare şi cârligaşe. Veneam acasă şi plângeam şi mi le făcea străbunica. Nu înţelegeam ce legătură este între semnul respectiv şi sunet. Mă duceam ca un robot şi-mi făceam datoria.
A fost o schimbare atât de mare, încât ideea că trebuie să merg la şcoală, unde nu puteam comunica cu nimeni, nu puteam lega absolut nici o legătură şi nici o prietenie, pentru că eu ştiam că sunt un altfel de copil… Și toate sunt altfel, în casa mea, faţă de casele unde fusesem înainte, în viaţa mea.
Probabil că mai existau copii ai căror părinţi fuseseră arestaţi de Securitate…
Chiar dacă ar mai fi fost copii cu aceleaşi probleme, ei nu le discutau şi nici nu-i cunoşteam. Deci, în clasa mea, nu. Ţin minte doar atât, că har Domnului, după vacanţa de iarnă m-am dus la şcoală şi am început deodată să citesc, fără nici un efort, am priceput deodată că nu e nimic greu, că se pot face legături între ce spune unul şi altul şi semnele respective scrise. Ca mai apoi, fără să dau prea mare importanţă şcolii, să încep să mă comport mai normal, oricum, ca elev, însă fără a avea vreo relaţie cu ceilalţi colegi.
Aţi primit vreo veste despre mama în tot acest interval de timp?
Nu aveam nici o veste de la mama, nu. Însă, sigur că aveam nişte veşti, pentru că un copil are antene foarte fine, ştiam că am un frate şi îl aşteptam cu foarte multă bucurie.
I-a fost greu să se integreze social după ce a fost dată afară de la teatru?
Mama a fost dată afară din serviciu în 1958-1959. Nelly a încercat permanent să nu dea nici o satisfacţie, să nu se vadă suferinţa ei. Doar celor din familie le mai spunea: „Tare sunt amărâtă şi necăjită. Şi Bea e înainte de examenul de bacalaureat şi ei i-ar trebui o rochiţă şi-un pantof şi nu pot să-i fac nimic. Până acum a fost cum a fost, câţiva ani a picurat ceva, dar acuma, gata. Tare mi-e milă de ele că flămânzesc, săracele, până nu văd bine. Şi mi se rupe inima. Şi n-am zi senină cu gândul la ele.”
A ieşit din închisoare în 1952. Ce a urmat după reîntoarcea ei acasă?
Eu crescusem, era o diferenţa între fetiţa de șase ani şi cea de nouă ani și jumătate. Când a venit ea, eram slabă, foarte înaltă şi slabă. La început nici nu ne-am repezit una în braţele alteia. Am stat şi ne-am uitat una la alta. Și-mi spunea: „Ce frumoasă eşti, fetiţa mea”. Mă săruta, mă săruta întruna…
Era fără serviciu. Nici nu ştiu cum ne descurcam. Nu se poate imagina. Trăiam numai cu ceai şi pâine. La noi ceaiul nu lipsea din casă. Din 1952, când a ieşit, şi până în 1956, e o perioadă lungă, când zi de zi tu nu ai nimic de pus pe masă, când nu ai un serviciu şi nu ai nici o şansă de a ocupa un serviciu. Mama mea totuşi reuşea să supravieţuiască, ştia să înfrunte toate aceste greutăţi pentru că avea sprijinul familiei, avea prieteni, medici, avocaţi, artişti. Nu se despărţise de vechiul ei grup, chiar dacă nu era orădeancă. În copilărie, mama a stat la mama ei, la Crasna, apoi la Cluj, ca studentă. La Oradea se făceau vizite. Noi am ajuns la Oradea, la străbunica mea, întoarsă din refugiu. Era o umilinţă fantastică, permanentă. Nici măcar fructele care se făceau în grădina noastră nu mă lăsau să le culeg, nici măcar o caisă sau o prună. Niciodată, pentru că cei care locuiau în casa noastră culegeau totul. Chiriaşii veneau şi aducea doar chitanţele pentru orice reparaţie, ei neplătind o chirie. Casa a fost confiscată abuziv, luată şi dată chiriaşilor. Noi, eu, mama şi străbunica, am locuit doar într-o cameră şi un hol. Am recăpătat casa după foarte mult timp, după ce eu eram profesoară, la catedră. Poate acesta a fost motivul pentru care nici nu m-am întors la Oradea. Poate m-aş fi străduit să fac ceva, să particip la vreun concurs, deşi ştiam cât e de greu să te transferi în acea perioadă în învăţământ. Însă, Nelly stătea în continuare doar într-o singură cameră, fără bucătărie, fără nici un confort.
Fratele dumneavoastră s-a născut în închisoare. A fost luat spre îngrijire de sora mamei. Ce s-a întâmplat cu el după ce mama dumneavoastră a fost eliberată?
Marius, dragul de el… Când a ieşit Nelly din puşcărie, l-a adus Bubica, sora cea mică a mamei, la care a stat Marius. Ea a avut situaţia cea mai bună în familie. Ea era măritată cu un economist, avea casă, avea o situaţie stabilă, dar n-avea copii. L-a adorat. Marius era blond, frumos… Mama îl aştepta. Imediat l-a adus. Ce era la noi în camera aia… foarte greu de descris. Nu-mi dădeam seama pe unde dormeam, eu pe pian, restul cine ştie pe unde (bună mobilă în casă, bună achiziţie!). Pianul îl aveam la sugestia lui tata, înainte de a mă naşte eu. Îi spunea mamei că face muzician din mine.
Marius trebuia să rămână la noi. Avea doi ani jumate, trei ani. Eu ştiam totul despre el. Bobo era disperată, sfâşiată, că trebuie să lase copilul. Ceea ce e firesc, pentru că a-l creşte trei ani şi să-l dai… Era viaţa ei, era disperată. Între mama şi ea exista o tensiune de nedescris. Soarta lui, însă, a fost hotărâtă de un mic accident. Marius, obişnuit cu spaţii mai mari, cade şi-şi sparge capul. A fost ceea ce a determinat-o pe Bubica să fie ea cea care trebuie să decidă şi a întrebat-o pe Nelly: „Unde-l ţii, unde doarme, ce o să mănânce? N-ai serviciu. Spre binele copilului. După ce-o să ai, vedem ce o să se întâmple atunci!” A fost momentul în care raportul de forţe între Bubica, că trebuie să lase copilul, şi Nelly, hotărâtă şi puternică, care spunea: „Vedem, mergem înainte. Vedem ce-o fi. Asta mi-e familia şi nu se poate altfel”, s-a rupt. Bobo s-a impus. N-avea serviciu, n-avea… Era cumplit. Şi n-a mai avut ani de zile. Dar, până la urmă, nu am nici cea mai mică îndoială, că amândouă erau disperate. Totul trebuia să fie în favoarea lui Marius. Asta e, numai că viaţa…
*
Acest articol apare cu sprijinul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS).
Documentarea şi cercetarea în arhiva CNSAS a fost realizată de: Cristina Anisescu, Florentina Budeancă, Liviu Burlacu și Cipriana Moisa (Direcţia Cercetare, Expoziţii, Publicaţii, Serviciul Programe Educaţionale şi Centrul de Istorie Orală).
