Focșăneanul Marius Velcea (n. 1963) a prins evenimentele din decembrie 1989 în orașul natal. Dar pentru că lucrurile pe Milcov erau cam statice, s-a decis să ia trenul și să plece, împreună cu alți doi prieteni, la București. „Acolo se desfăşura revoluţia din stradă. Motivul pentru care eu am vrut să particip la acea mişcare este mai puţin spectaculos şi „mare“ decât ai fi tentată să crezi. Voiam muzică la liber şi cărţi asemenea. Deci nu „dorinţa de libertate“, „o viaţă mai bună“ şi alte abstracţiuni de genul ăsta. Consideram că am destulă libertate interioară, mult mai preţioasă şi perfect intangibilă. De altfel, sunt sigur că fiecare a avut motivele lui, care ţineau de concret şi pământean: să am o casă a mea, să-mi pot cumpăra o maşină bună, să găsesc Kent la chioşcul de ţigări, să am televiziune non-stop şi eventual mai multe canale. Pentru mine, revoluţia s-a înfăptuit.”
Revoluționar fără certificat, Marius Velcea trăiește azi în București, unde, în noiembrie 2009, a acordat interviul din care puteți citi mai jos (apărut în Zoltán Rostás, Florentina Ţone, Tânăr student caut revoluţionar. Vol. 1. La început a fost frica, Ed. Curtea Veche, 2011). Mulțumim CooperativeiG pentru permisiunea de a publica extraordinara mărturie.
*
[…] Alexandra Maria-Colța: Când şi de unde aţi auzit de primele mişcări?
Marius Velcea: Încă din 16 decembrie, de la radio Europa Liberă, ca mulţi alţii. N-am dat prea multe şanse celor din Timişoara. Cu doi ani înainte avusese loc revolta de la Braşov şi totul se liniştise până a doua zi. De ce ar fi fost altfel în 1989?! Mai ales că începuse în preajma unei case parohiale a unui pastor maghiar. Ai auzit de el? László Tökés. Era mult mai uşor de anihilat şi de pus pe seama „iredentiştilor maghiari care vor să sfârtece trupul ţării“ şi aşa mai departe.
Ce s-a întâmplat la Braşov, în 1987?
A fost o revoltă a muncitorilor, în care se auzeau slab cuvintele ce aveau să devină imn la revoluţie: „Jos Ceauşescu“, „Jos comunismul“, dar toţi au fost prinşi şi anchetaţi şi am mai avut doi ani de comunism crunt.
Ce v-a determinat să credeţi că de data asta va fi altfel şi chiar se va înfăptui o revoluţie?
Pentru că protestele se amplificau pe zi ce trecea, la ele ajunseseră să participe toţi timişorenii… Vorbeam cu oameni care veneau de-acolo şi toţi îmi spuneau că este mai serios decât mi-aş putea imagina. Nu am crezut, sau n-am vrut să-mi mai alimentez speranţele. Braşov 1987 fusese o mare dezamăgire. Sigur, Europa Liberă ne ţinea la curent cu desfăşurarea evenimentelor, aflasem că a fost scoasă armata în stradă şi că s-a tras în demonstranţi, dar mai ştiam şi că trebuie să împart la 10 fiecare informaţie, pentru că distanţa faţă de România era mare, studiourile se aflau la Munchen atunci, informaţiile soseau cu dificultate şi cu întârziere, iar redactorii amplificau totul (acum trebuie să împart la 100 informaţiile care vin de la mai puţin de 10 km). În sfârşit, a venit ziua de 22 decembrie, Ceauşescu a fugit, iar eu am ieşit în centrul oraşului Focşani, acolo unde începuse – nu-i aşa? – revoluţia. Poate ar fi interesant să povestesc ce a însemnat asta pentru oraşul acela.
Da, sigur.
O mulţime furioasă care intrase în Consiliul Popular Judeţean pentru a devasta tot ce-i ieşea în cale. În piaţa din faţa acelei clădiri – Piaţa Unirii la noi – s-a făcut un foc de tabără în care ardea mobilier aruncat pe ferestre şi tot ceea ce era tipărit sau dactilografiat. Au fost aruncate şi alimente de la bufetul „tovarăşilor“, printre care şi portocale şi banane – îţi dai seama că acele fructe i-au înfuriat pe oameni, care trebuia să stea la cozi interminabile pentru orice materie organică suspectă de a fi aliment.
Una peste alta, am avut impresia că Focşani 1989 fusese un fel de Braşov 1987, cu deosebirea că nu a apărut niciun miliţian şi nu s-au pus tunurile cu apă pe demonstranţi. Se dăduse liber la proteste.
N-am intrat în Consiliul Popular Judeţean. Am rămas o vreme în preajma focului de tabără. La un moment dat, în toată hărmălaia aceea mi-a atras atenţia un tip care, cu ochii ieşiţi din orbite, ridicase de jos o carte mare şi groasă strigând „Uitaţi, ideologia lor!“ şi a aruncat cartea în flăcări. Era volumul 2 din Dicţionarul Enciclopedic, ediţia 1967, dacă reţin bine anul. Am plecat de-acolo, m-am plimbat un pic prin centrul oraşului, printre oameni, şi, când am revenit, toţi cei prezenţi acolo strigau: „Moarte intelectualilor!“ Da! Acolo s-a strigat sloganul ăsta pentru prima dată. În acel moment am hotărât să plec acasă. Nu m-am simţit solidar cu oamenii de acolo. Mergeam agale, fără să mă grăbesc, însă din spatele meu veneau fugind valuri masive de oameni. Am fost tentat să mă întorc la „revoluţie“, crezând că au sosit trupele de scutieri cu tunuri cu apă şi tot echipamentul, dar am întrebat pe cineva ce se întâmpla în piaţă şi de ce alerga. „Au otrăvit apa!“, a strigat şi a fugit mai departe, spre casă, pentru a salva ce-i mai rămăsese din familie. Tocmai băusem apă înainte de a pleca de-acasă şi nu mă simţeam mort aproape deloc.
Credeaţi în zvonurile vehiculate, de tipul „Au otrăvit apa!“, „teroriştii de la Securitate”?
Nu, le luam ca pe nişte moduri de a ne împiedica să continuăm, dar asta nu era posibil. Cu apă potabilă sau infectată, oamenii tot ar fi aruncat mobilele în flăcări pe geam, tot ar fi ieşit în stradă. Cu aşa-zişii terorişti nu am avut nimic. Era haos oricum, nu se ştia cine de partea cui era. Vedeam pe stradă cum unii oameni, la costum, cravată, cu servietă de piele în mână erau bătuţi cu ură, pe motiv că ar face parte din Securitate. Eu cred că erau doar imagini stereotipe create pentru a alimenta furia oamenilor veniţi să dea în cineva, să pedepsească pe cineva neapărat.
Ce v-a determinat să veniţi în Bucureşti?
Faptul că acolo se desfăşura revoluţia din stradă. Motivul pentru care eu am vrut să particip la acea mişcare este mai puţin spectaculos şi „mare“ decât ai fi tentată să crezi. Voiam muzică la liber şi cărţi asemenea. Deci nu „dorinţa de libertate“, „o viaţă mai bună“ şi alte abstracţiuni de genul ăsta. Consideram că am destulă libertate interioară, mult mai preţioasă şi perfect intangibilă. De altfel, sunt sigur că fiecare a avut motivele lui, care ţineau de concret şi pământean: să am o casă a mea, să-mi pot cumpăra o maşină bună, să găsesc Kent la chioşcul de ţigări, să am televiziune non-stop şi eventual mai multe canale. Pentru mine, revoluţia s-a înfăptuit. Am ceea ce mi-am dorit.
Acesta este singurul motiv pentru care aţi participat la revoluţie şi v-aţi riscat viaţa?
Libertatea interioară o am şi acum. Citesc cărţi bune, ascult multă muzică, dar probabil motivele mele acum ar fi un pic altele – poate şi pentru că trăim în altă societate – adică preocuparea pentru familie, carieră, viitor, exprimare liberă, acces la informaţie obiectivă şi posibilitatea de lucru, turism în străinătate.
Aţi venit singur?
Nu, am venit cu o fată, Camelia, şi un băiat, Iulian. Şi ei voiau să participe la revoluţie, deşi nu aveau o idee sau un ideal pentru care să lupte neapărat. Eram şi noi tineri şi voiam să trecem prin cât mai multe experienţe. Totuşi, asta a fost mai marcantă decât altele.
Ce a zis familia despre plecarea dumneavoastră?
Am plecat fără să ştie cineva unde mă duc. După mulţi ani, ascultam Radio România, iar crainicii făceau apeluri disperate la revoluţionarii din stradă să apere clădirea radioului naţional de „terorişti“. Am plecat toţi trei spre gară, care e la aproximativ 2 km de locuinţa mea. Toată lumea dormea. În Focşani, revoluţia s-a petrecut pe 22 decembrie, între orele 13 şi 18. După aceea, au pus scaunul în uşă şi-au închis.
Adică revoluţia din Focşani a durat doar câteva ore şi apoi a fost linişte?
Da, locuitorii focşăneni sunt mai liniştiţi de felul lor. Încă un motiv să vin în Bucureşti.
Când aţi ajuns şi care a fost prima destinaţie?
Pe 23 decembrie, la ora 4.30. Prima destinaţie ar fi fost clădirea radioului, dar niciunul dintre noi nu cunoştea Bucureştiul, aşa că am rătăcit pe străzi, mergând lipiţi de ziduri, pentru că la etajele superioare ale clădirilor existau oameni care trăgeau cu arme. În cea mai mare parte, cu pistol-mitralieră şi se folosea muniţie de război. După aproximativ 30 de minute, ne-am obişnuit şi am renunţat la prudenţă. Am realizat că schimburile de focuri aveau loc pe undeva pe sus. La propriu, dar acum pot spune că şi la figurat. Mai târziu aveam să-mi dau seama că zgomotele nu erau făcute în exclusivitate de fiinţe umane, dar îţi zic mai încolo despre asta.
Câte zile aţi participat?
Trei zile. 23-25 decembrie. Aş mai fi stat, dar nu aveam unde.
Unde aţi putut dormi, mânca, adăposti pe perioada celor trei zile în Bucureşti?
Am aţipit cred că cinci minute în aerogară, în noaptea de 23 spre 24. Era imposibil să dormi în tot vacarmul acela de arme care trăgeau încontinuu. Apoi, pe 25, în trenul spre Focşani, cred că vreo 30 de minute, în Gara Ploieşti. Trenul nu a mai luat-o prin Buzău pentru că „podul peste apa Buzăului era aruncat în aer de terorişti“. În fapt, se întrerupsese linia de înaltă tensiune şi s-a reparat foarte greu, pentru că echipele de muncitori n-au vrut să meargă în zona avariei, de teamă. Cel puţin aşa am citit în ziarele vremii. În loc de maximum trei ore, am făcut vreo zece ore de la Bucureşti la Focşani. Te asigur că, în asemenea situaţii, când viaţa în viitorul foarte apropiat nu mai este o certitudine, nu simţi nici oboseală, nici nevoia să dormi. Am mâncat două sandwichuri de la cateringul din aeroport, oferite fiecăruia dintre noi de către personalul de acolo. Asta a fost tot.
Cum vi s-a părut desfăşurarea evenimentelor în Bucureşti faţă de ce auziserăţi până la sosirea dumneavoastră acolo?
N-am avut nici idee, nici aşteptări anume. Era multă armată pe străzi şi bulevarde, tancuri, transportoare blindate. Şi mulţi civili, gură-cască, aşa cum eram şi noi. Pedestraşii erau, mare parte, din provincie, bucureştenii veneau cu camioanele sau autobuzele. N-am văzut niciun miliţian până pe 24 după-amiază.
Descrieţi-mi puțin evenimentele la care aţi participat. Ce v-a impresionat? Ce v-a dezamăgit? Aţi fost rănit, dumneavoastră sau cei din jur? V-aţi dat seama cine trăgea? În cine? De ce?
Am ajuns în Piaţa Palatului – azi, Piaţa Revoluţiei, cred. Acolo armata trăgea înspre palat, iar de acolo se riposta. La un moment dat, Camelia a vrut să-i dea flori găsite pe jos unui militar de pe un TAB. În momentul în care m-am dus spre ea pentru a o retrage de acolo, o rafală de pistol-mitralieră a măturat caldarâmul, la maximum doi metri de noi. I-am spus că era un gest prostesc. Nu putea să-l ajute pe soldat decât dacă avea o bucată de pâine sau dacă ar fi putut să-l îmbrace în civil şi să-l trimită acasă. De-a lungul acelor trei zile am trecut pe lângă moarte de vreo şase ori. După episodul ăsta, am hotărât să mergem la mătuşa Cameliei, undeva în Berceni. Nu era acasă. Aveam să aflu mai târziu că, în acele zile, mulţi bucureşteni plecaseră la ţară pentru a nu fi expuşi.
În ce fel v-aţi implicat?
Am mers pe jos, pe Şoseaua Olteniţei, şi, la o staţie de tramvai, ne-a întrebat o doamnă dacă nu vrem să participăm la revoluţie ajutând răniţii. Am fost de acord. Am mers la serviciul ei – Tipografia Arta Grafică – şi am luat fiecare câte o trusă medicală. Am luat apoi metroul cu care am trecut prin alte peripeţii. Peronul era plin de oameni, care probabil se adăposteau în drumul lor spre casă sau serviciu. Am văzut şi oameni panicaţi, care se agăţau de noi, de hainele noastre. Am văzut şi doi militari înarmaţi care se comportau ca şi cum patrulau perimetrul, care, din moment în moment, se mai luau de oamenii care păreau „golani“. Trec peste faptul că metroul a staţionat mai mult de jumătate de oră în staţie.
Apoi am mers pe jos şi am ajuns în cele din urmă la Spitalul de Urgenţă Floreasca. Acolo tocmai se descărca un camion cu sicrie. Tot acolo, la intrare, erau mulţi ziarişti străini – NBC, CBS, TF1. Este singurul loc în care am auzit vorbindu-se în limbi străine. Cred că am stat cam 30 de minute, timp în care veneau diferiţi indivizi cu numere de înmatriculare, habar n-am de unde le aveau, ale unor maşini de Salvare care „căzuseră în mâna teroriştilor“. Probabil, un echivalent bucureştean al apei otrăvite din Focşani. Apoi au sosit două camioane civile, unul cu prelată şi unul pentru transport de muncitori. Era nevoie de „voluntari care să ajute“. Unul mergea undeva în Militari, dar nu ştiu dacă am reţinut bine, iar celălalt, cel pentru transport de muncitori, la Aeroportul Otopeni. Ne-am suit în cel din urmă, pentru că în Otopeni făcusem armata şi cunoşteam bine zona.
Am trecut prin mai multe filtre militare, iar când am ajuns la aproximativ 100 metri de intrarea în aerogară, un militar – maior – ne-a vorbit prin megafon sau portavoce, ce-o fi. Ne-a spus să ridicăm mâinile, apoi să le ducem la cefe şi să ne aşezăm în formaţie, pe un singur rând, unul în spatele celuilalt. Apoi să venim în pas alergător spre el.
V-a fost frică? V-aţi simţit ameninţat?
Să-ţi zic ceva. În acele vremuri trăiam cu toţii sub spectrul penuriei. De la chibrituri până la maşini Dacia, totul era greu de „procurat“. În armată ni se spusese că trebuie să facem economie de muniţie. La asta mă gândeam în acele momente şi la ceea ce ne spusese un locotenent, că un glonţ trece prin şapte persoane care ar sta una în spatele celeilalte. Atunci a fost singura dată când mi-a fost teamă. În rest, n-am avut timp de aşa ceva, era prea multă „adrenalină“, „distracţie la maxim“.
Mi-am spus: „Ne va împuşca pe toţi. Vrea să facă economie de muniţie“. Trăgeam cu ochiul, din fugă, la locurile în care m-aş fi putut adăposti. N-aş fi avut şanse la mai mult de cinci minute de viaţă. Tot din fugă, am văzut militari căzuţi, împrăştiaţi pe un perimetru destul de larg, în faţa aerogării. A trebuit să sărim peste doi dintre ei. Erau şi trei camioane cu care veniseră.
Am ajuns, în sfârşit, la intrarea în aerogară. Eram aproximativ 12 persoane sosite cu acel camion. Nouă, celor patru, ni s-au luat genţile acelea de pe umeri şi au fost percheziţionate. Am intrat în clădire. Am trecut prin filtrul de metale, apoi am ajuns pe terasa de deasupra intrării. Acolo am văzut alţi soldaţi, de data asta vii. O parte dintre cei care-i împuşcaseră pe cei de jos. Erau răvăşiţi. Niciunul nu se putea uita înspre locul unde se petrecuse acel măcel.
După circa 10 minute ni s-a spus că va veni un camion al armatei şi eram rugaţi de acelaşi maior cu megafonul să încărcăm acele cadavre pentru că militarii din aerogară erau foarte afectaţi de ceea ce se întâmplase. Am mers toţi 12 să strângem cadavrele de-acolo, vreo 45-50 la număr. Copiii aceia fuseseră împuşcaţi din toate direcţiile, într-o devălmăşie generală. Au tras în ei nu numai soldaţii de pe terasa aerogării, ci şi militarii din foişoarele de observaţie de pe marginile drumului spre aerogară şi, cel puţin într-un caz, oameni care veniseră cu ei în cele trei camioane. Atunci am văzut nişte imagini îngrozitoare. Printre răniţi am văzut un soldat împuşcat în cap şi altul în burtă, înconjuraţi de bălţi de sânge. Dar mă opresc aici.
Apoi, înainte de a-i încărca pe ultimii trei în camion, au început să se audă focuri de armă în jurul aerogării. Totuşi, au fost cu toţii încărcaţi, precum sacii. Unii fuseseră căraţi de la peste 50 de metri. Printre ei erau şi doi civili, şoferi pe camioanele cu care veniseră militarii ucişi. Al treilea, un şofer, care avea cam 50 de ani, cred, era în clădirea aerogării, în stare de şoc; mâinile îi tremurau sever şi continuu. Tot acolo se aflau, printr-o minune, în viaţă, doi dintre militarii aduşi în cele trei camioane. Mai târziu am aflat că, de fapt, aparţineau unei unităţi de Securitate din Câmpina. Curios mi s-a părut că erau ţinuţi într-un soi de prizonierat.
În noaptea aceea s-au auzit continuu focuri de armă. Noi am stat în dispensarul aeroportului, dar de câteva ori am avut impresia că „atacatorii“ vor intra peste noi. La un moment dat a intrat, pentru a se odihni, un domn foarte tăcut, îmbrăcat în civil, dar cu o scurtă de armată cu petliţe albastre, de Securitate. Stătea cu arma între genunchi, pe o bancă şi părea că meditează la ceva. M-am apropiat de el şi l-am întrebat dacă nu vrea să iau eu arma şi să merg sus, pe terasă. A clătinat din cap în semn că nu. Apoi s-a uitat la mine şi mi-a spus: „Ăştia nu sunt oameni. Nu este posibil să tragi în direcţia lor şi, în acelaşi timp, să tragă şi ei în direcţia ta, necontenit. Nici gloanţe nu vin dinspre ei. Cred că nu sunt oameni.“ Asta cred şi eu acum. Erau simulatoare plantate de vreo unitate de diversiune. Şi nu numai acolo. Într-adevăr, ferestrele aeroportului erau intacte, zidurile nu prezentau urme de gloanţe.
Cu ce scop credeţi că erau puse acele simulatoare?
Să ne sperie, să dea veridicitate faptelor, crimelor, ameninţărilor. Oricum, la un moment dat ne obişnuisem cu ele, dar era ciudat să-i vedem şi pe militari, şi pe „terorişti“ că sunt depăşiţi de situaţie. Rafalele se auzeau într-una şi se amestecau şi cu focurile de armă adevărate. Un haos total.
Ce aţi simţit atunci când aţi văzut victimele şi aţi ajutat la transportarea lor? Îi consideraţi duşmani sau nevinovaţi pe acei oameni?
Când i-am văzut răspândiţi pe-acolo în cele mai stranii poziţii, mi se părea că văd un film. Nu mai văzusem niciodată atâtea cadavre la un loc. Aici aş spune că atitudinea mea faţă de fenomenul morţii este un pic neconvenţională. Nu numai omul, ci orice fiinţă vie este un sistem care funcţionează o perioadă, apoi, dintr-un motiv sau altul, încetează să funcţioneze. Mă impresionează la fel de mult un om decedat, precum un arbore prăbuşit sau un câine lovit de maşină.
Nu i-am considerat vinovaţi nicio clipă pe acei băieţi. Erau simpli soldaţi, încorporaţi în toamnă, trimişi rapid la muncile agricole şi instruiţi foarte sumar. Făcusem armata, ştiam cum merg lucrurile. Nimeni dintre cei care i-au cărat la camion nu i-a considerat terorişti sau duşmani. O doamnă, medic în Olteniţa, a plâns tot timpul şi spunea mereu „Of, băieţii mamei!“.
Apoi ce aţi făcut?
Dis-de dimineaţă, pe lumină, nu se mai auzea niciun foc de armă. Am plecat din Otopeni cu maşini de ocazie, adică autostop, până în Bucureşti. Cu această ocazie ne-am şi rătăcit unii de alţii. Eu am ajuns în apropierea Ateneului. Nici nu coborâsem bine din maşină şi, de pe o stradă laterală – cred că acum se numeşte Georges Clemenceau –, a apărut un tip cu barbă lungă, ochelari de soare, beretă neagră, geacă de piele tot neagră. Venea dinspre un transportor blindat de dimensiuni mici, unităţile de Securitate aveau aşa ceva. Mi-a cerut să mă legitimez şi m-a întrebat ce am în geantă, aveam trusa aceea sanitară, dar n-a mai aşteptat răspunsul; cu mâna stângă ţinea un cuţit la gâtul meu, iar cu dreapta a desfăcut curelele trusei şi a răvăşit totul cu dexteritate, de parcă asta făcuse toată viaţa lui. Nu spunea decât: „Încet, încet!“. Apoi dinspre actuala stradă a Episcopiei s-a văzut venind un camion. M-a lăsat pe mine şi s-a postat în mijlocul drumului pentru a opri acel camion.
De ce credeţi că a reacţionat astfel? Ce ar fi avut faţă de dumneavoastră?
Toată lumea era panicată, speriată de toţi din jur. Poate credea că am o armă şi o voi folosi spre ei. Au fost cazuri de civili care au pus mâna pe arme şi au tras aşa, aiurea. Dar eu nu aveam nicio armă şi nici nu aveam de gând să iau vreuna, fapt pentru care m-a cam enervat atunci cum a reacţionat omul ăla. Noroc că s-a terminat cu bine.
Adică?
Când camionul se afla între mine şi el, am plecat în pas alergător spre Calea Victoriei. Dar acolo am văzut un alt spectacol uluitor. O mulţime de oameni, plimbându-se agale pe stradă. Niciunul nu era treaz! [subliniază] Toţi erau în stare de ebrietate. Păreau că se îndreaptă spre Universitate. Atunci am văzut şi un tip îmbrăcat în miliţian, primul miliţian din ceea ce-aş putea numi era noastră, doar că avea mantaua descheiată şi pantalonii un pic mai scurţi decât era firesc, aşa încât se observa că nu are ciorapi; încălţase pantofii pe piciorul gol.
De ce credeţi că se îmbătaseră?
Nu ştiu, de fericire, de necaz… Era 25, ziua când se aflase de procesul şi execuţia Ceauşeştilor. Oricum, au încercat probabil să uite un pic de problemele lor, că nu se anunţau vremuri mai bune deocamdată. Abia scăpasem de comunism, dar nu ştiam dacă pentru totdeauna.
Şi apoi?
Am ajuns la Casa Centrală a Armatei, am făcut dreapta, pentru a mă îndrepta spre gară şi a mă întoarce în Focşani.
Când v-aţi reîntâlnit cu celelalte cunoştinţe şi care au fost părerile lor faţă de cele întâmplate?
Am petrecut revelionul ’89-’90 împreună, la Camelia, vreo 20 de persoane care aveam vârste apropiate. Nu am vorbit despre cele întâmplate. Abia am reuşit să ne cunoaştem. Camelia, după un episod yogin de aproximativ doi ani, a intrat la Facultatea de Psihologie. Nu mai ştiu nimic despre ea, n-am mai văzut-o de 18 ani. Nu cred că este o bună psiholoagă. Îi lipsea echilibrul absolut necesar. Iulian, după o şcoală post-liceală de librari, a intrat la Facultatea de Teologie, încercase mulţi ani la rând să devină jurist. Este pastor protestant, cred că în Galaţi, dar nu ştiu sigur.
Aţi avut impresia că participarea, oamenii, faptele erau autentice?
A fost autentic tot ceea ce s-a petrecut în stradă. Chiar dacă, pe alocuri, scenele erau groteşti sau frizau suprarealismul.
Ca la întâmplarea de la Otopeni?
Da, acolo am asistat eu la nişte scene marcante. Dar sunt convins că şi în spitale sau pur şi simplu pe stradă au fost situaţii şi scene asemănătoare, răniţi, urlete de durere şi aşa mai departe.
În ultima vreme a apărut în presă şi articole despre „măcelul“ de la MApN. Aţi auzit de el în acele zile?
Atunci nu. Auzeam zvonuri, după 25 decembrie, că au fost mulţi morţi şi acolo, din nişte ordine tot ale armatei. Voi citi şi eu despre eveniment să mă informez. […]
Vi s-a părut că mulţimile de oameni erau organizate pe loc sau plănuite de dinainte?
Eu am participat doar în cadrul unor organizări ad-hoc. Nu ştiu despre alte organizări, poate doar armata avea planul de „dispersare a mulţimii” dinainte pregătit.
În cine puteaţi avea încredere în acele momente?
Mă bazam în principal pe forţele proprii. Şi prietenii mei de atunci au fost un sprijin. Totuşi, în haosul de atunci mai bine te fereai de oameni panicaţi, militari înarmaţi sau alţii.
Aţi strigat alături de revoluţionari?
Nu, n-am strigat. Credeam atunci, cred şi acum, că sloganurile urlate, fâlfâitul de drapele, aruncatul cu pietre şi alte acţiuni de-astea patetice nu legitimează un protestatar. Sunt suficiente simpla prezenţă în număr cât mai mare şi un scop unic pentru a defini un protest sau o cerere. Asta dacă nu eşti constrâns să acţionezi în alt fel, lupta cu arma în mână, evacuarea şi îngrijirea răniţilor etc.
De unde şi ce informaţii primeaţi în timpul desfăşurării evenimentelor? În ce măsură v-au informat televiziunea şi presa?
Nu exista aşa ceva atunci. Mass-media, aşa cum o ştim astăzi, a apărut mulţi ani mai târziu. Totuşi, în noaptea de 23 spre 24 decembrie, în aerogară am auzit la un radio prima piesă străină la Radio România: „Stop“, Sam Brown.
În ce măsură v-au influenţat oamenii, liderii care începeau să se remarce ca viitori conducători după regimul comunist?
În zilele acelea, stând mai mult pe stradă, nu am avut acces la televizor, adică TVR sau la radio, pentru a le auzi discursurile, certurile. Tot ce am auzit, am auzit după, la întoarcerea mea în Focşani, şi am constatat cu părere de rău că tot nu ne vom desprinde de regimul ceauşist aşa de uşor sau de repede. Şi s-a văzut.
Credeţi că oamenii de rând, tinerii, cei care au ieşit în stradă şi au participat cu riscul vieţii au avut un rol important în schimbare? Sau revoluţia s-ar fi înfăptuit oricum?
Schimbarea s-ar fi înfăptuit oricum, pentru că acela era trendul (geo)politic în acea vreme. Practic, în mai puţin de trei luni, s-au năruit toate regimurile comuniste din Europa de Est: în Polonia, Cehoslovacia, Germania Democrată, Ungaria, Bulgaria, iar Uniunea Sovietică începuse de mult timp reformele politice care se traduceau şi prin reforme economice. România rămăsese ultimul bastion comunist, iar ocolirea ei în transportul de mărfuri ar fi necesitat costuri suplimentare pentru marile corporaţii.
Oamenii care au ieşit în stradă n-au avut un rol major în schimbarea care trebuia să aibă loc, ci în legitimarea noii puteri care se instaurase.
Aţi luat brevet de revoluţionar?
Nu m-am agitat să mă duc dup-aia să cer brevet. Mi s-a părut de ajuns cât am făcut cu mâinile mele. Şi nu aveam nevoie de o hârtie să-mi amintească asta.
De ce nu aţi luat brevet de revoluţionar?
Pentru ce?! După cum poţi constata, n-am făcut mare lucru. Nu văd de ce ar fi recunoscut cineva drept revoluţionar dacă n-a participat la evenimentele din Timişoara sau la cele din Bucureşti, doar pe 21 decembrie.
Dar totuşi v-aţi riscat viaţa, aţi ajutat răniţi…
Oricum, nu am făcut asta pentru vreun scop material de dup-aia. Am vrut să fac asta, eu şi prietenii mei de atunci. Am făcut-o şi ne-am întors acasă.
Cum aţi resimţit finalul revoluţiei? Cum vedeţi revoluţia şi participarea dumneavoastră după 20 de ani?
După vreo două luni de la aceste evenimente, am citit un titlu într-un ziar, „România liberă”: „Poporul era să fure revoluţia Securităţii”. Aşa resimt ceea ce s-a întâmplat atunci, bazându-mă pe experienţa acestor 20 de ani şi recapitulând evenimentele care s-au desfăşurat în timpul ăsta. În afară de revoluţia din stradă, a mai fost o revoluţie, paralelă, ale cărei beligerante au fost cele două facţiuni ale Securităţii – una loială lui Nicolae Ceauşescu şi cealaltă… dacă spun neloială, o definesc incomplet. Să spunem formată din agenţi care apucaseră să vadă Occidentul şi să-şi închege nişte conturi în valută, pe care au ţinut să le folosească în timpul vieţii lor. Acolo unde şi când cele două revoluţii au interferat, s-a lăsat cu decese în rândul populaţiei. Nu ştiu dacă este bine sau rău că s-a întâmplat aşa. Din punctul meu de vedere este bine. Dacă muzica va mai fi interzisă vreodată, mă găseşti în stradă. […]
Mulţumesc pentru interviu.
Cu multă plăcere. A trecut ceva de când nu am mai scormonit prin amintirile de la revoluţie. E bine să ne mai amintim prin ce am trecut din când în când. Poate ni se deschid ochii mai bine pentru ce urmează.
