Moartea, atunci când lumea sărbătorește Învierea, pare, în mod ironic, o sentință rostită deasupra unei construcții care, de prea mult timp, și-a trădat temelia.
Moartea Papei în ziua de Paști nu este doar o întâmplare tragică, e o rană deschisă în carnea simbolică a unei epoci. În istoria creștinismului, asemenea coincidențe sunt rare, aproape imposibile.
Moartea Papei în ziua de Paști nu este o simplă întâmplare, ci un semn crud, o spadă înfiptă adânc în carnea unei lumi care și-a uitat sufletul. În clipa în care omenirea cântă Învierea, cel mai puternic tron pământesc cade în ruină, ca o cetate bântuită de trădări prea vechi și păcate prea grele. Nu e doar sfârșitul unui om, ci prăbușirea unei conspirații urzite în numele Celui care a fost răstignit. Dumnezeu nu trimite astfel de semne fără ca balanța să fi fost, de mult, dezechilibrată.
Când moartea înfruntă sărbătoarea vieții, știm că epoca se închide cu un strigăt mut. Zidurile lor crapă, coroanele se ofilesc, iar ceea ce va urma nu va mai semăna cu ce a fost. E ultima bătaie de ceas a unui imperiu nevăzut, care s-a ascuns sub falduri roșii ale ipocriziei. Din cenușa acestei ruine, nu renaște un alt Babilon, renaște judecata. Un întreg sistem s-a dărâmat, sufocat de propria-i conspirație, de propriile păcate. Simbolic, este o moarte fără scăpare. Fără precedent clar în istorie, momentul pare scris de forțe mai adânci, mai neiertătoare.
În logica profețiilor, ultimul pontificat nu mai e o teorie, ci un ceas bătând apăsat. Lumea lor se destramă în fața noastră, iar din ce rămâne, se va ridica inevitabil o alta, poate mai curată, poate la fel de coruptă, dar, cu siguranță, nouă.
Moartea Papei nu închide doar o pagină de istorie, ci pecetluiește o schimbare de paradigmă, o trecere dureroasă dintr-o lume a ritualului și tradiției, într-un teritoriu necunoscut. Simbolurile vechi se prăbușesc, iar liniștea solemnă care urmează, seamănă mai mult cu începutul unui nou exod decât cu sfârșitul unei epoci.
După moartea Papei, Biserica va intra într-un interregn plin de neliniște, în care vechile tabere vor lupta pentru direcția unui viitor incert. Vor fi chemate la suprafață întrebări îngropate de decenii: despre adevărata misiune a credinței și despre supraviețuirea instituției, într-o lume care se îndepărtează de sfințenie. Din cenușa acestei crize, se va ridica, poate, o nouă formă de conducere spirituală. Fie mai aproape de oameni, fie mai rigidă, într-o ultimă încercare de a păstra ce mai poate fi salvat.
Istoria nu iartă. Simbolurile cu atât mai puțin.
Urmărește România Liberă pe Google News, Linkedin, Twitter, Facebook și Youtube