Piețele financiare nu mai funcționează astăzi ca un barometru rațional al economiei reale. Ele seamănă tot mai mult cu o orchestră fără dirijor, care cântă haotic la un concert de sfârșit de lume. Tarifele, întârzierea relaxării monetare, evaluările gonflate, frica de recesiune, toate sunt corzi tensionate, gata să plesnească. Acțiunile scad nu doar de teama unui conflict comercial între marile puteri, ci pentru că tobele fricii bat de mult mai multe ori, decât o recunosc indicatorii oficiali
Dolarul american, cândva fortăreața de neclintit a capitalului mondial, se clatină acum ca un bastion sub asediu. Investitorii încep să-l părăsească în tăcere, nu din cauza vreunui tratat de pace între SUA și China, ci pentru că zidurile de încredere au început să crape din interior: intervențiile politice în politica monetară, protecționismul agresiv, retragerea Americii din poziția de arbitru global.
Petrolul, sângele economiei moderne, cade în abis nu pentru că băncile centrale ar ezita să tipărească bani, ci pentru că lumea se pregătește pentru o cerere care, pur și simplu, se evaporă. Un viitor în care fabricile se opresc, avioanele zboară mai puțin, iar consumatorii cumpără cu teamă și cu măsură.
Aurul, relicva barbară pe care modernitatea o renegase, își recapătă coroana de rege al panicii. Creșterea prețului peste 3500 de dolari, nu este doar semnul unei posibile relaxări monetare, este strigătul unei piețe care nu mai crede în băncile centrale, în guverne, în stabilitatea monedelor.
În ansamblu, haosul actual nu este un accident. Piețele nu reacționează exagerat. Când iluziile se risipesc, piețele nu cad, ele se trezesc. Tarifele, dolarul, petrolul, aurul, toate spun aceeași poveste. Una dureroasă: că lumea veche se sfârșește și că noua ordine financiară va necesita nu doar bani noi, ci și idei noi.
Urmărește România Liberă pe Google News, Linkedin, Twitter, Facebook și Youtube
