Prof. Univ. dr. Sergiu Tofan predă cursurile de „Filozofie Antică şi Medievală”, „Filozofie Românească” şi „Filozofie Politică”, în cadrul Catedrei de Sociologie-Filozofie a Universităţii de stat „Dunărea de Jos” din Galaţi. În 1995 şi-a luat doctoratul în filozofie cu teza „Origen – paradigma raportului dialogal între filozofie şi teologie”, publicată în 2003 la Editura Paidea din Bucureşti. A publicat volumele „Mircea Eliade – destinul unei profeţii” (1996), „Ştiinţa politicului – de la real la ideal” (1999) şi „Heiddeger – 3 eseuri despre putere” (2009). Profesorul Tofan este simpatizant al monarhiei şi Regelui Mihai, este liberal şi în perioada 2006-2009 a condus Direcţia de Cultură şi Patrimoniu Galaţi.
Din decembrie 1989, profesorului Sergiu Tofan i-au rămas amintirile unor zile în care, împreună cu alţi profesori, scriitori, artişti, ingineri sau medici, din Galaţi încerca să constituie noua autoritate publică, Comitetul Revoluţionar Provizoriu. Încercarea lor a eşuat pentru că au fost „contraţi” sistematic şi în cele din urmă chiar arestaţi de cei care aveau abilităţi pentru gestionarea autorităţii publice şi care aveau să domine politica şi administraţia locală timp de aproape 20 de ani.
Mai precis, de maiorul Ilie Plătică Vidovici care, în calitate de reprezentant al Armatei, era era şeful dispozitivului de pază al sediului Comitetului Provizoriu. După „lovitura de palat” de pe 24 decembrie, Plătică Vidovici a fost până în septembrie 2003, conducătorul autoritar al Galaţiului. Lui Plătică, fost senator FSN-FDSN-PDSR-PSD, astăzi general pensionar, i se mai spunea şi „Baronul PSD de Galaţi”, pentru că nimic nu se mişca în puterea locală fără ştirea şi aprobarea sa, de la comerţul cu tablă al „firmelor căpuşă” de la Sidex, la ascensiunea unor lideri politici precum Dan Nica sau Marius Necula.
Din acea confruntare pe baricadele revoluţiei, între intelectuali şi „pragmatici”, profesorului de filozofie i-a mai rămas şi un certificat de revoluţionar, pe care l-a meritat şi care i-a fost acordat în condiţii perfect legale de SSPR, dar pe care îl consideră un document dubios, produs probabil la „fabrica” a lui Bebe Ivanovici: „Certificatul meu, pe care se spune că am fost luptător în revoluţie, este semnat, cu cerneală neagră, de Ion Iliescu, preşedinte al României, iar pe el este trecută data de 20 februarie 2000. Dar la acea dată, preşedinte al României era Emil Constantinescu, Iliescu a revenit la Cotroceni prin decembrie 2000. Cred că şi certificatul ăsta provine tot din fabrica de certificate a lui Bebe Ivanovici şi o spun cu inima deschisă, pentru că nu am acceptat nici un fel de avantaje care s-au dat revoluţionarilor. Mi s-a părut de un imens penibil să te lupţi pentru un loc de veci sau mai ştiu eu ce alt avantaj din acesta”, spune profesorul.
„Mişcare populară” + „lovitură de stat” = „Revoluţie”
În opinia lui prof univ dr Sergiu Tofan, în analiza schimbărilor politice din decembrie 1989 nu trebui aplicată disjuncţia, că a fost ori „revoluţie”, ori „lovitură de stat”, pentru că de fapt au avut trei componente, o „mişcare populară”, spontană, produsă de nemulţumirile populaţiei, peste care s-a suprapus o „lovitură de stat” pusă la cale şi realizată de Armată şi de conducerea Securităţii, aceste două mişcări fiind urmate de un proces de demantelare a regimului comunist care poate fi numit „revoluţie”, pentru că până la urmă s-a ajuns la pluralism politic, la democraţie parlamentară şi economie de piaţă.
Potrivit profesorului Sergiu Tofan, regimul comunist represiv condus de „clanul Ceauşescu” nu putea fi demolat decât din interiorul sistemului şi acest lucru s-a şi întâmplat în decembrie 1989, când conducerile Armatei şi Securităţii au refuzat să mai reprime mişcările de stradă de la Timişoara şi Bucureşti, dar nu pentru trecerea României pe calea reformelor din Europa de est ci pentru că pentru că după o astfel de reprimare a mişcărilor populare pasul următor ar fi fost decimarea de către Ceauşescu a conducerilor Armatei şi Securităţii.
„Consider că moartea lui Milea este un punct nodal, momentul în care au ieşit la iveală defecţiunile esenţiale în cadrul sistemului. Doina Cornea era în afara sistemului, Mircea Dinescu era în afară, lumea care a vrut să îl apere pe Laszlo Tokes era în afară de sistem. Odată cu moartea lui Milea, despre care nu se poate spune că nu a fost un activist obedient şi foarte limitat în ceea ce priveşte viziunea lui asupra politicii, tot ce ştiam eu despre el nu îl favoriza, dar cert este că moartea sa a fost un semnal pentru conducerea Armatei şi a Securităţii de a se debarasa de Ceauşescu. Mişcarea populară putea fi reprimată. Sunt convins de lucrul ăsta, pentru că şi Armata şi Securitatea aveau mijloace pentru a reprima această mişcare, dar la momentul acela şi-au pus întrebarea <>. Evident că ei nu şi-au pus problema unei mişcări populare, să se treacă la democraţie, la pluralism, la economie de piaţă. Nici vorbă de aşa ceva. Se încerca doar eliberarea sistemului de dominaţia familiei Ceauşescu. Şi aici nu era vorba doar de cuplul prezidenţial, ci de clanul Ceauşescu. Nu era minister care să nu aibă ca ministru sau ministru adjunct, un frate, un cumnat. Ilie Ceauşescu era prim adjunct la Ministerul Apărării şi şeful Consiliului Superior Politic, era un fel de secretar de partid pe întreaga armată, avea o funcţie capitală. Un ministru adjunct la Agricultură era frate cu Ceauşescu, Ion Ceauşescu. Florea Ceauşescu era la „Scânteia”.
Familia Bărbulescu stăpânea judeţul Olt. Marin Ceauşescu conducea reprezentanţa comercială la Viena. Decizia capilor Armatei şi Securităţii şi aici mă gândesc în mod clar la Stănculescu şi Iulian Vlad, a fost de a da, practic, o lovitură de stat. Eu cred că problema asta, <> sau <>, nu mai trebuie pusă aşa, sub forma disjuncţiei, ori una, ori alta. A fost şi una şi alta. S-a început cu o mişcare populară, spontană, produsă de nemulţumirile adunate de români cu anii, a fost şi o lovitură de stat pusă la cale şi realizată cu succes de Armată şi de conducerea Securităţii, asta este, chiar dacă nu ne convine, urmată de un întreg proces de demantelare a regimului comunist, proces care se poate numi o <>, pentru că până la urmă s-a ajuns la pluralism, la democraţie parlamentară, privatizare, etc”.
„Au încercat să păstreze maximum posibil din sistemul comunist!”
Părerea profesorului Sergiu Tofan este că şi astăzi ne mai confruntăm cu efecte ale mentalităţilor conservatoare ale celor care au venit la conducerea României în decembrie 89 şi care, din nostalgia lor foarte sinceră faţă de comunism, nu au putut pune în practică măsurile de reformă adoptate în toate celelate ţări foste comuniste: “Sigur că echipa care a preluat puterea, <>, sau <>, în frunte cu Ion Iliescu, a avut o mentalitate şi o atitudine profund conservatoare. Ei au încercat să păstreze maximum posibil din sistemul comunist. Şi foarte multe probleme cu care ne confruntăm astăzi se explică prin această mentalitate conservatoare, pentru că multe lucruri care se puteau schimba mai uşor la început, nu s-au schimbat. În cei 10-11 ani cât a fost preşedinte, Ion Iliescu a fost omul care, a ţinut pe loc România, spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat în celelalte ţări foste comuniste. Lucrul ăsta nu i se poate imputa, pentru că aşa era el. El a fost comunist, a fost plebiscitat de popor la alegrile din 20 mai 1990, iar după aceea a fost un conducător legitim, pentru că a fost votat de popor”.
Iliescu, un lider cu mâinile pătate de sânge
Dacă lui Ion Iliescu i s-ar putea trece cu vederea erorile de guvernare, puse, evident, pe seama mentalităţilor sale comuniste, antireformatoare, nu i se poate ierta că prin crearea mitului „teroriştilor” s-a ajuns la uciderea în luptele de stradă a aproximativ o mie de români:
„Ceea ce este acum revoltător e că Ion Iliescu, un om care are mânile pătate de sânge este consultat de clasa politică şi de presă, de parcă ar fi Mahatma Gandhi al României. La ce mă refer când spun că are mâinile pătate de sânge? Este vorba de marea înscenare pe care a condus-o el împreună cu echipa din jurul său, Roman, Brucan, capii ministerului Apărării şi ai Securităţii, e vorba de marea înscenare a teroriştilor, care a costat aproape 1.000 de vieţi omeneşti după fuga lui Ceauşescu.
Au murit de zece ori mai mulţi oameni după fuga lui Ceauşescu, decât înainte. Oricărui om de stat i se pot reproşa anumite greşeli de guvernare. Lui Churchil, lui Reagan şi lui Franklin Roosvelt, nu este unul despre care să se spună că nu a făcut nici o greşeală. Dar erorile de guvernare reprezină un aspect. Crima deliberată reprezintă altceva.
Am avut ocazia să ajung faţă în faţă cu Ion Iliescu şi am refuzat să-i întind mâna. Poate e o chestie romanţioasă, luaţi-o cum credeţi, dar am avut această rezervă pentru că una este eroarea de guvernare şi altceva crima pe care ai gândit-o în mod deliberat, pentru ca atunci, pe 22, 23 şi până pe 30 decembrie, lumea să nu îşi pună problema cine sunt aceştia care preiau puterea. Lumea trebuia înspăimântată, că există o mişcare mai mult sau mai puţin teroristă, a nostalgicilor lui Ceauşescu, care vor să revină.
Cât timp a trăit Ceauşescu, arestat fiind, se vorbea că vrea să se întoarcă la putere. Toată această circăraie a reuşit. Lumea era atât de disperată să se termine cu focurile de armă care se auzeau în toate oraşele din ţară, încât a apărut lozinca aceea <>. După 50 de ani de tăcere absolută, românii voiau tot linişte!”, a adăugat profesorul Sergiu Tofan.
Ceauşescu controla sistemul, dar sistemul scârţâia din încheieturi
Ştim că în după amniaza acelui 22 decembrie aţi devenit membru al Comitetului Provizoriu, autoritatea noii puteri la Galaţi. Cum a început acea zi pentru dumneavoastră?
S.T.: Ziua de 22 a început cu 5 zile înainte, cu Timişoara, mai precis cu darea peste cap a programului transmisiei „Europei libere”. La vremea aceea şi eu, ca mai toată lumea, ascultam „Europa liberă”. Era cordonul ombilical care ne lega de adevăr, era principalul izvor de informaţie despre ceea ce se întâmplă în ţară. Ajunsesem să ştiu, pe de rost, la fiecare oră ce emisiune este şi am fost şocat de faptul că în dimineaţa de 17 nu se mai respecta graficul, se vorbea despre ce se întâmpla la Timişoara.
În ultimele 6-7 luni, avusese loc acea cascadă de tronuri comuniste, căzuse Honecker, căzuse Jitcov şi de fiecare dată strigam la cei din casă „Honecker!”, „Jitcov!”. Acum am strigat „Timişoara!”. Nu ştiam ce să spun altceva. Aşteptările noastre în ceea ce îl privea pe Ceauşescu erau legate tot de moartea naturală. Umblau tot felul de zvonuri, că e bolnav, ba de diabet, ba de altceva. Se ştia foarte clar că Nicu Ceauşescu era pregătit pentru succesiune, în privinţa asta nu era nici o îndoială.
Iar Congresul 14 a fost un exerciţiu prin care Ceauşescu a dorit să demonstreze că în pofida unor rateuri de genul „Scrisorii celor 6″ sau „cazului Pârvulescu”, încă mai stăpâneşte sistemul.
S.T.: Da, dar numai că sistemul nu mai stăpânea situaţia reală din ţară. E adevărat, Ceauşescu, făcând parte din sistem îl stăpânea foarte bine, numai că sistemul se rupsese total de realitate.
S-ar putea spune că scârţia din încheieturi?
S.T.: Da. Erau din ce în ce mai multe semnale, de la greva minerilor din 77, la cazurile de dizidenţă personală, Doina Cornea şi Mircea Dinescu şi la revolta de la Braşov.
Simptomele revoltei în citadela muncitorească
În acea perioadă apăreau revolte şi într-o citadelă muncitorească bine ţinută sub control, cum era Galaţiul. La Combinat şi Şantierul Naval erau tot mai dese cazuri de înreruperi ale lucrului de către muncitori. În Şantierul Naval, începuseră să apară pe ziduri inscripţii scrise cu cretă ca „Jos Ceauşescu!”, iar în ianuarie 89 cineva a avut curajul de a pune noaptea sute manifeste pe cabinele electrocarelor şi dimineaţa, la 7.00, când au început vânzoleala, acele electrocare au umplut aleile şantierului cu manifeste anticeauşiste
S.T.: Da, se scria cu creta şi pe trenuri, „Vrem mălai şi pe Regele Mihai”. Dar, mai importantă de atât, a fost, la Galaţi, acţiunea pe faţă, publică, a inginerului Ioan Grigorescu, de la Combinatul Siderurgic, care pe 15 noiembrie 1989, la ora 13.30-14.00, când se schimbau turele, a lipit pe zidurile de la poarta principală a combinatului manifeste împotriva regimului Ceauşescu. A fost un gest de foarte mare curaj, se întâmpla, repet, ziua în amiaza mare, în perioada Congresului 14 şi în prezenţa a mii de siderurgişti.
Răsturnarea de regim de la Bucuresti, trebuia susţinută în provincie
În mediile universitare din Galaţipărea să fie mai multă linişte.Aaveaţi informaţii, se comenta, despre ce se întâmpla la Bucureştii?
S.T.: În ziua de 21, după ce am aflat despre întreruperea mitingului, am dat telefoane pe la cunoscuţi din Bucureşti, să aflu amănunte. Nu am reuşit să aflu mare lucru. Pe 22, dimineaţa, am avut mai multe informaţii despre ce se întâmplase pe 21, pentru că m-am întâlnit cu prieteni, de la Învăţământ, de la Muzeul de Istorie şi unul dintre ei, care acum este profesor universitar la Timişoara, Vasile Docea, fusese la Bucureşti pe 21 decembrie şi văzuse cam tot ce s-a întâmplat şi ne-a povestit despre miting şi ce a urmat.
Pe 22, au ieşit în stradă neaşteptat de puţini gălăţeni, poate tot atâţia câţi merg astăzi la un meci de fotbal. Pe dumneavoastră ce anume v-a determinat să ieşiţi în stradă?
S.T.: În momentul în care s-a dat vestea că a fugit Ceauşescu, pe lângă momentul de bucurie am avut câteva minute de luciditate şi m-am întrebat ce putem face noi, de la Galaţi, pentru că lucrurile nu erau pe deplin rezolvate. Şi mi-am spus că singura contribuţie pe care putem s-o avem pentru ca lucrurile să nu se întoarcă înapoi, este să sprijinim răsturnarea de regim de la Bucureşti prin mişcări de stradă în provincie. Nu ca să facem comitete, să obţinem funcţii, nici prin minte nu mi-a trecut că o să ajung în acel comitet provizoriu. Convingerea mea era că trebuie să susţinem, atât cât se poate susţine printr-o demonstraţie publică, schimbarea de la Bucureşti.
Am ieşit cu un drapel pe care aproape uitasem că îl am pe balcon. Era învelit în ziar şi legat cu sârmă. I-am rupt stema, dar nu l-am decupat. Avea o stemă de hârtie, cusută pe pânză şi mi-a fost foarte simplu să o dau jos. M-am alăturat celorlalţi. Se forma o coloană. În zona unde era Librăria Centrală, se spărseseră vitrinele şi zburau prin aer „volumele”, „Omagiu”, „România pe drumul construirii…” şi rapoartele la congrese.
Când am ajuns în Centru, pe strada Domnească, eram o coloană de cel puţin o mie de oameni. Am făcut o oprire pe scările Universităţii, unde eu am spus câteva lucruri. Atunci unul din cei ce erau acolo mi-a zis „Domnule, nu aici e problema, hai la comitetul judeţean”. La fosta judeţeană PCR, întreaga mulţime care ne adunaserăm acolo am scandat lozinci. Se vedea că o parte din manifestaţi intraseră în clădire. O parte din geamuri erau sparte, altele erau deschise vraişte, se aruncau hârtii pe ferestre şi la un moment dat, pe o fereastră de la etaj ieşea fum. Se apucaseră să dea foc. Atunci ne-am spus că nu trebuie să fim nebuni, să incendiem clădirea, pentru că ea nu are nici o vină şi unii dintre studenţii cu care venisem mi-au spus „Dom profesor, haideţi să intrăm înăuntru”. Uşile de la intrarea principală erau încuiate. Studenţii au spart tăblia din partea de jos a uşii şi am intrat pe acolo. Am urcat la etaj şi ne-am pomenit faţă în faţă cu profesorul şi scriitorul Apostol Gurău. Atunci l-am văzut întâia oară. Îi citisem o carte, amândoi eram profesori în Galaţi, dar până atunci nu ne întâlnisem niciodată. La un moment dat studenţii m-au prezentat, au spuns că sunt asistent la Universitate şi aşa m-am trezit trecut pe o listă şi am mai rămas acolo vreo două zile.
„Alarmele” maiorului Plătică
Ştiu că în cadrul Comitetului Provizoriu se făcuse şi o împărţire a responsabilităţilor, dumneavoastră de ce anume vă ocupaţi?
S.T.: Da, preşedintele acelui comitet era Apostol Gurău şi s-au constituit un fel de departamente, eu şi actorul Vlad Vasiliu urmând să ne ocupăm de partea de învăţământ – cultură
Iar printre membrii Comitetului Provizoriu a apărut şi maiorul Ilie Plătică Vidovici, care, reprezentant al Armatei, era şeful dispozitivului de pază.
S.T.: El a apărut în după amiaza de 22 şi a fost primit cu braţele deschise, că na, „Armata e cu noi!”. Noi ne consideram privilegiaţi, pentru că uite domnule, armata e cu noi, nu trebuie să ne temem de nimic. La început era un tip modest, dar pe măsură ce îi creştea barba, devenea tot mai activ, tot mai penetrant. Am ajuns că nu mai puteam să lucrăm, să facem vreo şedinţă şi erau destul de multe decizii pe care le aveam de luat, că apărea Plătică şi striga “Alarmă!”, că e nu ştiu ce pericol. Şi ne băgam sub masa din biroul fostului primsecretar, ca să treacă pericolul. Ieşeam şi iar începeam şedinţa, hai să vedem ce avem la punctul 4 de la ordinea de zi şi iar apărea Plătică, “Alarmă!”, că vin nu ştiu ce elicoptere!
Ca reprezentant al Armatei, Plătică Vidovici nu participa la întrunirile comitetului, la luarea deciziilor?
S.T.: El nu prea participa la şedinţe, aş spune chiar mai mult nu, dar când îţi era lumea mai dragă, când încercai să faci ceva, apărea şi dădea alarma! Încet, încet, noi înşine, membrii acelui comitet, ne-am dar seama că, în condiţiile acelea, începem să fim depăşiţi de problemă. Chestiunea era atât de complicată, administrativ, tehnic şi nu aveam mijloacele necesare pentru a le rezolva, încât mulţi dintre noi am gândit că domnule, poate e o chestie bună dacă preia armata, cu tehnicile ei de conducere, de organizare şi de gestionare a autorităţii. Asta a lipsit comitetului civil, din 22 decembrie, capacitatea de a gestiona această criză şi de a da naştere unui nou tip de autoritate publică. Era, întrucâtva, în firescul lucrurilor să se cadă. Dar bine măcar că nu au fost morţi.
Arestarea Comitetului Provizoriu
Pe 24 decembrie, au fost arestaţi membrii Comitetului Provizoriu de către maiorul Plătică Vidovici, care şi-a explicat formal gestul prin faptul că ar fi terorişti. Dumneavoastră i-aţi scăpat.
S.T.: Lovitura s-a dat în după amiaza de 24 decembrie. Pe mine, evenimentul m-a prins în afara sediului. Am plecat, cu acceptul preşedintelui comitetului, Apostol Gurău, la Inspectoratul Şcolar, să încerc o mobilizare a profesorilor pentru organizarea aşa ziselor „patrule de ordine pe străzi”, pentru că deja veneau reclamaţii la Comitetul Provizoriu, că pe străzi tocmai patrulele jefuiesc.
Atunci ne-am spus că e bine ca din aceste patrule să facă parte oameni cu certe calităţi morale. În momentul în care am revenit de la Inspectoratul Şcolar şi am vrut să intru în sediu, nu mi s-a mai dat voie să intru. Nu ştiam ce se întâmplase, că fusese arestat tot comitetul. Aveam legitimaţia tipărită, totul în regulă, dar am fost oprit la uşă. La un moment dat am încercat să forţez intrarea. Era acolo un căpitan înalt de vreo 2 metri, care mi-a pus ţeava “kalaşnicovului” sub bărbie şi m-a împins atât de tare încât am văzut cerul albastru, cu nori.
Atunci, mi-am spus “Uite, dacă tâmpitul ăsta trage, asta s-ar putea să fie ultima imagine pe care o mai văd”. Cred că şi el era obosit, epuizat, pentru că nu îmi spunea decât un singur lucru, că trebuie să fim pe poziţii până la victoria finală. Nu avea nici o legătură cu ceea ce discutam noi, că eu trebuia să intru în sediu şi el nu îmi dădea voie. Poate că a fost mai bine din punctul meu de vedere, pentru că în mod sigur aş fi fost printre cei arestaţi. Pentru că cei arestaţi au fost cei care au pus întrebări, care au spus “Cum adică, în ce calitate tu Plătică, ai venit aşa cum ai venit şi acum preiei conducerea. Dar noi ce suntem?”
Aşadar, maiorul Plătică a făcut un nou comitet provizoriu şi s-a autointitulat preşedinte al acestuia.
S.T.: A doua zi, pe 25 decembrie, a şi avut loc prezentarea, de la balcon, a noului Comitet Provizoriu, care îl avea în frunte pe maiorul Plătică Vidovici. Acum era foarte relaxat. Dacă în primele zile era epuizat, cu ochii duşi în fundul capului, acum îşi schimbase cămaşa, uniforma, se bărbierise şi a spus mulţimii, de la balconul fostei judeţene, “Vedeţi, m-am făcut gigea!”. Apoi a prezentat la balcon pe ceilaţi noi membri ai comitetului, Daniela Buruiană (fosta deputată FSN, PDSR, PRM – n red), soţul Danielei Buruiană şi aşa mai departe.
Cu arestaţii ce s-a întâmplat?
S.T.: Cei şase membri ai primului comitet care fuseseră arestaţi, printre care erau preşedintele comitetului, scriitorul Apostol Gurău, actorul Vlad Vasiliu, generalul Niţu, de la Gărzile Patriotice, au fost închişi la adăpostul de la subsolul sediului Apărării Civile, de pe fosta str Primăverii, acum Eroilor. Nici duşmanilor nu le-aş dori să treacă prin ce au trecut ei.
Teroarea cea mai mare a fost, dincolo de faptul că şase zile au dormit pe scaune, că nu mai credeau că vor ieşi vii de acolo. Mâncau din mână. Din milă, soldaţii, le dădeau din porţia lor de mâncare, din marmită. Şi le puneau mâncarea de cartofi în căuşul palmelor împreunate şi o mâncau aşa, cu gura. Era grotesc! În fiecare zi erau ameninţaţi că vor fi împuşcaţi. De câte ori cereau să meargă afară pentru necesităţi fiziologice, se temeau că va fi ultima ieşire din celula improvizată.
Au fost ţinuţi în arest până când nu mai puteau reprezenta un pericol pentru noul comitet, controlat de maiorul Plătică
S.T.: În momentul în care au fost eliberaţi, în seara de 30 decembrie, au ieşit afară din adăpost, în curtea Apărării Civile şi se ţineau unii în alţii, convinşi că vor fi împuşcaţi. Erau un grup de 6 inşi, care stăteau încremeniţi, lipiţi unii de alţii, doar-doar să vadă de unde vine glonţul. Aşa, strânşi unul în altul, au ajuns în stradă, unde, cu orice risc, au luat-o fiecare pe drumul lui. Nu avem timp să vorbim despre acea zi de 30 decembrie, dar sunt foarte multe lucruri care s-au întâmplat atunci şi care se leagă între ele.
În cele din urmă, configuraţia puterii locale a rămas cea formată din oamenii loaiali lui Plătică
S.T.: Da. Cei şase, care au stat în arest de pe 24 până pe 30 decembrie, şi-au căutat dreptatea în justiţie, dar s-a ajuns la neînceperea urmăririi penale, la un NUP definitiv, pentru că totul s-a făcut pe justiţia militară şi era limpede că maiorul Plătică nu va fi tras la răspundere. Era cel mai puternic om din judeţ, era preşedintele comitetului FSN, după aceea a devenit senator. A fost un veritabil tătuc
A devenit “tătuc”
S.T.: Da, a fost un “tătuc”!
Revoluţionarii “turnători” la Securitate
Printre cei care au făcut revoluţia la Galaţi şi practic v-au fost, să spunem, “colegi de baricadă”, se află şi 5 revoluţionari despre care CNSAS a dezvăluit că au fost “turnători” ai Securităţii şi au făcut poliţie politică. Cum vi se pare situaţia asta?
S.T.: Cum să mi se pară. Mi-e ruşine de ruşinea lor. Nu ştiu dacă ei se ruşinează prea tare, pentru că nu l-am văzut pe nici unul care să îşi asume această chestiune. Ba spun că nu-i adevărat, ba că e lucrătura altora. În ceea ce îi priveşte, din start numele lor ar fi trebuit radiate de pe orice listă de aşa zişi revoluţionari, luptători. Dar uite că lucrurile merg înainte, nu s-a întâmplat nimic, deşi în multe cazuri verdictul instanţei a fost categoric şi definitiv.
La această specie de “revoluţionari foşti turnători”, se mai adaugă şi cea de “revoluţionari foşti activişti”. La un moment dat chiar şi “membru supleant” in structurile centrale ale PCR, ajunsese să aibă certificat de revoluţionar, deşi în zilele Revoluţiei stătea ascuns la vreo 80 km de Galaţi.
S.T.: Dacă noi trăiam într-o ţară normală, nu era posibil ca o figură absolut sinistră ca Bebe Ivanovici să fie liber, în condiţiile în care el a pus în circulaţie şi a traficat zeci de mii de certificate de revoluţionar false.
“Tovarăşii de drum” şi povara libertăţii
În general, în revoluţii se formează detaşamentele de simpatizaţi ai noii puteri, “tovarăşi de drum”, cum li se spunea celor din anii 50. Puterea condusă de Iliescu a dat de la revoluţie până la primele alegeri, peste 40 de decrete, prin care a acordat sporuri şi alte avantaje unor categorii socio-profesionale, de la şoferi şi tipografi la mineri. Şi-au cumpărat astfel Iliescu şi FSN “tovarăşii de drum”?
S.T.: A fost un factor esenţial, dar nu singurul. Nu aş vrea să avansez prea mult pe partea filozofico-metafizică, dar libertatea este o povară foarte greu de dus. Şi atunci oamenii s-au confruntat cu o libertate pentru care nimeni nu i-a pregătit. Nici noi, intelectualii, nu eram întru totul pregătiţi. Dar vorbim în principal de proletariatul industrial, pentru care, libertatea fiind o povară, s-au dus acolo unde li se predica un paternalism de tip, cum să spun, mai mult sau mai puţin, oriental.
Mai mulţi “activişti” decât înainte de 89
Reforma morală pe care ne-am dorit-o atunci însemna şi eliminarea din viaţa publică şi politică a foştilor activişti de partid. Acum avem mai mulţi activişti decât înainte de 89, activişti plătiţi din banii publici prin funcţiile cu care sunt recompensaţi de partidele lor
S.T.: Asta vine din lipsa unui set de principii şi convingeri doctrinare ale partidelor, deficit care îi transformă pe cei ce activează în diferitele partide politice în simpli traficanţi de influenţă, organizatori de campanii electorale, dar care merg pe simpla obsesie a numărului de voturi, nu pe programe pe care le propui şi pe viabilitatea acestor programe. Într-adevăr, acum numărul de activişti este mult mai mare decât cel pe care îi avea fostul PCR. Dar sunt şi mulţi care nu sunt plătiţi
Mă refeream la cei care de mulţi ani, unii de la Revoluţie, nu au muncit o zi în profesiunea lor şi nu şi-au mai câştigat pâinea decât din politică, prin funcţii în administraţie, în care sunt numiţi şefi sau adjuncţi după cum partidul lor e la putere sau în opoziţie.
S.T.: Într-adevăr, aici este problema, pentru că nu valoarea l-a adus pe acea funcţie, ci încearcă să îşi construiască o valoare, pe baza funcţiei pe care a primit-o, fie ducând servieta unui lider politic, până când ajunge ca şi lui să-i ducă cineva servieta, fie prin susţinerea financiară, din afacerea pe care a început-o poate cu protecţia acestui partid şi pentru a-şi conserva protecţia afacerii sprijină financiar partidul. Eu nu spun că sunt neapărat afaceri necurate, dar la ora actuală nici un om de afaceri serios nu se mai implică clar dacă nu ştie că are protecţia unui anumit partid care, odată ajuns la putere, îi întoarce acea susţinere financiară înzecit sau însutit.
Ultima soluţie – încă o revoluţie!
Amestecarea politicii cu afacerile pe bani public ar putea fi diminuată prin promovarea unei legi a lobby-ului. Am întrebat mai mulţi politicieni, cu poziţii importante în partidele lor, de ce nu este promovată o astfel de lege, dar nu am primit nici un răspuns concret. Acest clientelism nu acutizează criza sistemului politic actual?
S.T.: Eu am convingerea că acest sistem politic canceros, tumorat, va dispărea prin implozie. Cred că vom asista la o răsturnare pe plan politic cam la fel cu cea la care am asistat în Italia la începutul anilor 90, când clasa politică s-a schimbat, au dispărut toate partidele vechi, care şi-au împărţit puterea timp de 50 de ani, era vorba de creştin democraţi, republicani, liberali, socialişti şi social democraţi. După toată corupţia, care a început „să dea pe afară”, au dispărut toate cele 5 partide, fără afectarea structurilor democratice ale statului.
Dar pentru asta au existat în poliţie, în procuratură şi în justiţie, o categorie de oameni decişi să meargă până la capăt şi nu spun vorbe mari, au fost oameni precum Chiesa. Clasa politică s-a schimbat, au apărut alte partide, despre care nu ştiu să spun dacă sunt mai bune, dar s-a produs o schimbare. Cred că tot aşa se va întâmpla şi la noi, dar va fi o zguduire cu dureri mari şi pentru clasa politică, dar în primul rând pentru populaţie, pentru că actul guvernării nu poate fi de o prea mare calitate într-o situaţie când clasa politică “implodează” sau “explodează”.
