Lecția terorii transpusă în limbaj cinematografic. Un film artistic în care personajele vor întruchipa iadul „experimentului Pitești“. Cutremurătoarea transformare din om în bestie a deținuților care au pactizat cu regimul comunist, în speranța eliberării, devenind călăi pentru colegii de celulă. Am întâlnit o echipă de tineri cineaști, ambițioși în proiectul pe care vor să-l ducă la bun sfârșit chiar în acest an. Căutând răspuns la capitala întrebare – cum a fost posibil? Pentru că, susțin ei, tema dezumanizării nu aparține doar trecutului…
Dacă ar fi să începi cu „a fost odată“, înseamnă o poveste cu zâne. Dar cum să creionezi destinul unor oameni care se transformă în monștri? Ne întoarcem în timp, până în 1949, când începe una dintre cele mai terifiante pagini din istoria României. Regimul comunist anihilase, în bună măsură, intelectualitatea care se împotrivea ciumei roșii, dar și țărănimea, opozanta cooperativizării. Mai era o categorie periculoasă, tinerii, în special studenții și elevii din anii terminali de liceu. Este anul în care sunt arestate cel puțin 2.000 de suflete, din cauza unor denunțuri sau apartenenței la diverse partide sau organizații potrivnice socialismului.
Bătaia, cea mai ușoară dintre cazne
Dar ce urma să se întâmple în spatele gratiilor va întrece până și cea mai bolnavă imaginație. Exista o teorie venită din Uniunea Sovietică, a reeducării, însemnând renunțarea la orice fărâmă de umanitate, după indicațiile pedagogului Anton Makarenko. Cei aruncați în beciuri erau supuși unor ritualuri greu de descris în cuvinte. Suficient de spus că bătaia era cea mai ușoară dintre cazne. Acolo unde voința era complet anihilată, transformarea ducea la apariția unei bestii care putea chiar să-și depășească, în violență, „profesorul“. Repudiindu-și conștiința, familia, prietenii, trecutul. Ajungeau în acest fel criminali pentru acei colegi de celulă care se împotriveau drumului dezumanizării, preferând moartea.
Pact cu diavolul
Decupând o fărâmă din timpurile acelea, poți urmări destinul unuia dintre ticăloșii care încheiaseră pactul cu diavolul, agățându-se de promisiunea întoarcerii la viața pe care o avuseseră înainte de-a fi condamnați. Probabil că, dacă n-ar fi existat comunismul, viața sa ar fi avut o cu totul altă turnură, a unui om normal. Pentru că era nu doar tânăr, ci și inteligent și ambițios. Nimic nu părea să stea în calea planurilor sale. Totul se năruie când e arestat. Cunoaște mai întâi ororile penitenciarului din Suceava. Este consemnat de istorici că, încă din 1948, în acea închisoare se pun bazele viitorului fenomen cunoscut ca “experimentul Pitești“, fiind constituite primele echipe de sadici.
Ziua în care a început măcelul
Asta se întâmplă și cu personajul nostru, remarcat prin ferocitatea de care dă dovadă. Devine unul dintre liderii detașamentelor terorii, transferate ulterior în penitenciarul de la Pitești. Aici va exploda nenorocirea, în ziua de 6 decembrie 1949, în „camera 4-spital“. Un fel de infirmerie unde se aflau mai mulți deținuți. Supraviețuitorii calvarului povestesc cum, din senin, o parte din cei îmbrăcați în zeghe au sărit pe ceilalți din cameră și au început să-i bată cu o sete de neimaginat. La fel se întâmpla și în restul celulelor, unde ne-oamenii fuseseră infiltrați, cu multe zile înainte, printre oameni. Alte structuri diabolice au acționat, până în 1951, și în penitenciarele din Gherla și Târgu Ocna.
Tema dezumanizării, mereu actuală
Mă aflu azi, în anul 2015, în mijlocul unor tineri care vor să răspundă la o întrebare esențială, în legătură cu ce s-a întâmplat în urmă cu mai bine de o jumătate de secol – cum a fost posibil? Aflasem inițial de pe o rețea de socializare despre proiectul filmului pe care vor să-l realizeze. O dramă psihologică, așa cum e caracterizată. Titlul producției va fi „Herman“. Un nume fictiv dat personajului principal, în același timp ușor de reținut, în orice țară va rula filmul, mi se spune. Mai presus de identitatea personajelor, autorii incitantei încercări cinematografice vor să scoată în evidență tema dezumanizării, de care nici o epocă n-a scăpat. Transformarea din om bun în călău, resorturile care duc la un asemenea fenomen. Și mai ales cum poți fi manipulat de un sistem pervers. Acesta este mesajul cel mai important pe care filmul vrea să-l aducă în fața spectatorilor. „Nu este o poveste pe care s-o tratezi în alb și negru. Tema dezumanizării nu trebuie privită ca aparținând doar trecutului. Este și de actualitate. Deși azi dezumanizarea apare în cu totul alte forme“, aud de la noile mele cunoștințe.
Echipa de producție
La întâlnire este prezentă toată echipa de bază – Victoria Baltag, producător și regizor, Ana Țăran, responsabilă cu imaginea, Alexandra Axinte, scenarist, Cosmin Dumitrache și Marius Donici, operatori, Ștefan Săndulescu, cel care se va ocupa de coloana sonoră. Ei stau la temelia proiectului, pentru că, îmi spun, în curând vor fi mai mulți cooptați. Remarc la cei aflați acum în fața mea că au vârste între 22 și 30 de ani. Unii n-au apucat comunismul. Alții l-au prins doar la vârsta grădiniței. Dar cu toții, pasionați de istorie, au aflat de mici, de la părinți și bunici, dar și din cărți, despre ce a însemnat orânduirea care a ocupat România până în 1989.
Generația care vrea răspunsuri clare
Tineri studioși. Victoria e absolventă de Jurnalism și Sociologie, are un master în film și altul în management. Vorbește și de un doctorat în Antropologie. Ana e licențiată în Studii Europene, are și un master Foto-Video. Alexandra este absolventă de Comunicare Vizuală și a unui master în Scenaristică. Cosmin are la bază Jurnalismul, Marius e absolvent de Imagine și Film. Ștefan a studiat pianul și fagotul, încununându-și experiența la nivel universitar. A format, cu doi colegi, o formație, „Note in a Bottle“, realizând deja un album, cu propriile lor creații, atenție, de muzică simfonică. Mai aflu că majoritatea au avut deja experiențe în lumea filmului – scenarii, producții artistice, documentare și scurtmetraje. Câțiva activând în publicitate sau televiziune. Acum, vorbindu-mi despre visul lor, filmul dedicat „experimentului Pitești“, îmi dau seama că ei reprezintă cu adevărat generația care nu se mulțumește doar cu ceea ce i se servește în manuale ori discursuri. „Dacă vrem să clădim ceva trainic în viitor, trebuie să ne cunoaștem trecutul“, rețin cuvintele Alexandrei.
Primul contact cu închisorile comuniste
Victoria spune că, în urmă cu patru ani, a intrat pentru prima oară în spațiul terorii comuniste, al închisorii de la Râmnicu Sărat, stând de vorbă cu foști deținuți. A fost atunci prilejul unei Școli de Vară, cei interesați de atrocitățile trecutului având prilejul să afle ceea ce, în bună măsură, nici la școală, încă, nu se învață. Șocantă, definește ea, impresia pe care i-au lăsat-o mărturiile celor care au trecut prin iadul fenomenului Pitești. „De atunci există ideea mea de a realiza un film“. Ce să mai zici, remarcă în continuare, că sunt atâția oameni în țara asta care nu știu mai nimic despre ce s-a întâmplat în trecutul acela atât de tenebros. La care se adaugă cei care, poate din neștiință, poate din nepăsare, încă mai au o viziune pozitivă despre comunismul cel bun, care le asigura un viitor fără griji, din punctul de vedere al serviciului și locuinței. „Am întâlnit și părerea unora care au impresia că se exagerează cu acele crime ale comunismului. Dar adevărul istoric nu poate fi ignorat“, se arată convinsă Victoria Baltag.
Patru ani pentru documentare
Cum ideea acestui film nu i-a mai dat pace, Victoria și-a dedicat în bună măsură ultimii patru ani analizării unui volum cât mai mare de informații despre tot ce a însemnat „experimentul Pitești“. A citit cărți, a stat de vorbă cu istorici, a urmărit filme documentare. Aduna, una câte una, bucăți din anii care creionau, din ce în ce mai elocvent, personajul principal din viitoarea producție cinematografică. Și-a făcut, între timp, propria Casă de Producție. Pentru ca anul trecut, în noiembrie, să treacă la fapte, căutând, mai întâi, un scenarist. Ajutată de prieteni, a găsit-o pe Alexandra. Remarc faptul că toți cei șase membri ai echipei de bază sunt proasptete cunoștințe, ideea acestui film unindu-i.
60 de euro strânși, din 33.000 necesari
Din decembrie au demarat cea mai complicată operațiune – strângerea fondurilor. Stabilind un buget cât se poate de redus al filmului, de 33.000 de euro. „Noi, echipa de bază, nu ne includem în onorarii. Facem totul din suflet. Și vreau să vă spun că nu ne oprim din ceea ce ne-am propus, oricare ar fi piedicile“, afirmă producătorul, în aprobarea colegilor. Au reușit să strângă până acum „uriașa“ sumă de 60 de euro, de la prieteni. Pentru că, în rest, promisiuni. După ce au trimis e-mailuri în toate direcțiile posibile. Există ofertă de publicitate pentru sponsori. Numele lor va fi prezent atât la finalul peliculei, cât și în materialele de promovare. Există și soluția fondurilor obținute de la statul român, dar durează mult până ți se aprobă bugetul. Au încercat și la Comisia Europeană, trimițând, de curând, o cerere de finanțare, de 30.000 de euro. Există o structură numită „Europa Creativă“. Dar, la fel, e vorba de o lungă așteptare, cel mai probabil până la finele acestui an.
Căutarea actorilor
Cineaștii nu vor să stea cu mâinile-n sân până atunci. Vor începe achiziționarea echipamentelor. Dotări la limită, după buget, evident. Patru săptămâni sunt alocate repetițiilor cu toți cei care vor apărea în fața aparatului de filmat. Deja se preconizează apropiata selecție a celor care vor juca în acest film. Șase personaje principale, dar și altele, secundare. Cât privește personajul central, torționarul, e nevoie de un actor capabil să intre cu adevărat în cele mai întunecate cotloane ale destinului pe care-l va interpreta. Demn de semnalat că doi actori vor da viață cinematografică omului transformat în fiară. Primul va ilustra perioada adolescenței, a omului. Al doilea, anii tinereții, când deja fiara domina mintea și trupul personajului. Filmările propriu-zise vor dura o lună. Planul autorilor e să filmeze, între altele, în fosta închisoare de la Pitești și într-un studio din București. Va rezulta o producție pe care o poți viziona în 120 de minute.
Limita ororilor
Tinerii sunt convinși că filmul lor va stârni multe controverse. Am vrut să știu cât de mult se va vedea din scenele oribile petrecute în iadul „experimentului Pitești“. Mi-au răspuns că suficient de mult, încât lumea de azi să înțeleagă teroarea prin care victimele au trecut cu 66 de ani în urmă. Dar se va merge totuși până la o anumită limită. Autorii vor ca filmul lor să ajungă și la festivalurile internaționale. Acolo există restricții clare legate de protejarea spectatorilor în fața unor scene cu un impact emoțional peste măsură. „Vrem, în primul rând, un film de calitate. Nu vom face rabat de la profesionalisam“, mă asigură Victoria Baltag. „Toți cei care au aflat până acum despre ce vrem să facem ne-au încurajat“. Creatorii filmului s-au întâlnit și cu asociațiile care-i reprezintă pe foștii luptători anticomuniști. „Au fost și voci care ne-au atenționat să nu idolatrizăm personajul principal. Nu vrem altceva decât să arătăm lucrurile reale. Vom respecta ceea ce spun documentele, ce au povestit martorii ororilor“, mă asigură scenaristul filmului.
Până la final
Fiara se dezlănțuie când își dă seama că tot ce i s-a promis, în special eliberarea, nu se va realiza. Nu se mai poate întoarce la omul care fusese cândva, într-o altă viață. Fără nicio cale de scăpare, își pierde controlul. Este punctul culminant al filmului. Ultimele respirații ale cruzimii, înaintea finalului, imprevizibil. Pe marile ecrane îl vom descoperi, comod așezați în fotoliul cinematografului. Cel mai important, din ce înțeleg că-și doresc autorii filmului, e ca atunci când noi, spectatorii, ne vom întoarce la treburile zilnice, să rămânem, mai presus de orice, oameni.
