Falşi diplomaţi, pseudo-ziarişti, aventurieri. Nouvel Observateur dezvăluie că spionii ruşi au lansat o ofensivă în Europa, în special în Franţa, şi sunt de două ori mai activi decât cei din epoca Războiului Rece. Şeful lor, fostul colonel KGB devenit preşedintele Rusiei, a devenit „inamicul numărul 1“ pentru presa occidentală. Şi The Independent oferă „o zi din viaţa lui Vladimir Putin – dictatorul în labirintul său“.
Serviciile secrete franceze semnalează interesul crescând al spionilor lui Putin de a se implanta în Franţa şi Nouvel Observateur relatează povestea unui tânăr spion rus. Omul se prezenta drept diplomat la ambasada Rusiei în Franţa, mai precis „adjunct al ataşatului aerului”.
Desigur o acoperire, misiunea sa fiind de a se apropia de înalţi ofiţeri, de cercetători, de ziarişti, dar mai ales de a implanta o cârtiţă în inima puterii franceze. În realitate colonelul Iliuşin lucra pentru GRU, serviciul de spionaj militar rus, şi a sfârşit prin a reveni la Moscova după ce a fost depistat de contraspionajul francez. Era prea indiscret. Căuta informaţii intime despre un apropiat al lui François Hollande, întreba despre viaţa sa privată, despre amici, despre reţelele sale. Povestea lui nu este decât vârful icebergului, agenţii ruşi încercând să recruteze persoane atât în întreprinderi, dar mai ales în Adunarea Naţională şi Elysée. Iliuşin era supravegheat. Agenţii contraspionajului francez, DCRI, i-au urmărit acţiunile, gesturile luni de zile şi s-au îngrijorat.
În vârstă de 30 de ani, colonelul nu era unul din acești spioni post-sovietici obosiţi şi alcoolici, pe care îi depistau în anii 1990, ci un ofiţer de informaţii din tânăra generaţie, cea a Rusiei lui Putin, rece şi eficace, asemenea stăpânului de la Kremlin. La Paris, Iliuşin încerca „tamponarea” înalţilor ofiţeri, cercetători sau ziarişti de vârf, se interesa de unii reporteri specializaţi în afaceri militare şi totul mergea periculos de bine.Înainte de a-i aborda, afla totul despre ei. Familiile, gusturile, slăbiciunile, relata un bărbat din domeniul artei. Pentru a-i învălui,îi invita la masă la fiecare 15 zile, o regulă în serviciile secrete ruse. Şi în jurul unei mese copioase le oferea informaţii inedite despre armata rusă sau relaţiile militare dintre Paris şi Moscova.
Cu unul dintre aceşti ziarişti, care îi putea furniza informaţii intime despre unul din apropiaţii colaboratori ai preşedintelui francez, apropierea a mers până la faza 2 – recrutarea. Numai că atunci când reporterul a înţeles că urma să devină agent rus plătit, activitate pasibilă de mulţi ani de închisoare, el a mers la sediul DCRI. A povestit totul echipei H4 – numele de cod al serviciului însărcinat cu Rusia – care deja ştia esenţialul. Şi pretinsul „ataşat al aerului adjunct” a fost convocat de contraspionaj. După mai multe avertismente şi somat să se oprească, Iliuşin şi-a făcut bagajele şi a luat direcţia Moscovei. Unde a fost promovat general.
Cine este adevăratul Putin?
Stăpân absolut al Rusiei de 25 de ani, fostul colonel KGB Vladimir Putin este încă o enigmă pentru occidentali. După anexarea Crimeii, care a urmat după incontestabila reuşită a Jocurilor Olimpice de la Soci, lumea a început să se întrebe cine este adevăratul Vladimir Putin – un lider clarvăzător, un ţar autoritar, un lider naţionalist sau un James Bond ajuns la vârful puterii? În ultima sa carte „Putin, itinerarul secret”, Vladimir Fedorovski, jumătate rus, jumătate ucrainean prin părinţi, a alcătuit un portret fără concesii al dictatorului de la Kremlin.
Agent KGB fără calităţi deosebite, el a ieşit cu greu în evidenţă. Superiorii săi îl descriau deja ca asocial şi nu i-au oferit decât misiuni minore la Leningrad şi apoi la Dresda. În momentul dezintegrării URSS, spionii nu l-au mai vrut şi l-au cantonat în rolul de adjunct al directorului Universităţii din „Veneţia Nordului”, Leningradului care a redevenit Sankt Petersburg. Anatoli Sobciak, primarul oraşului l-a remarcat şi l-a făcut şeful lui de cabinet. Edilul şi colaboratorul său au ştiut să se menţină la distanţă egală între reformatori şi conservatori într-o perioadă în care fiecare tabără marca puncte, înainte ca, după câteva luni, să piardă terenul cucerit. Un război pentru câştigarea de poziţii a durat un deceniu, sute de oameni s-au discreditat şi în urma lor a apărut o nouă generaţie, desigur nu cea mai competentă, dar ruptă de intrigile de curte şi aptă să ţină piept mediilor ostile.
Putin aparţine acestei generaţii. A intrat în cârdăşie cu o familie mafiotă, dar nu prea mult, a profitat de tropismul german pentru a favoriza instalarea băncilor germane la Sankt Petersburg. Anatoli Sobciak visa la un destin naţional şi călătorea mult. În aceste absenţe lăsa totul pe mâna colaboratorului său. Putin a profitat, şi-a făcut rapid un nume, a integrat curând cabinetul şi s-a apropiat de administraţia lui Boris Elţin. Alcoolic, bolnav, obosit, primul preşedinte al statului post-sovietic era folosit de favoriţi aşa cum unele femei se folosesc de amanţi. În 1999, roata s-a oprit asupra lui Vladimir Putin, omul aproape ideal care a ştiut să se împace la momentul oportun cu diferitele clanuri care se înfruntau în spatele lui Elţin.
Bani pentru oligarhi, puterea pentru Putin
A fost ultimul premier al ţarului Boris şi drumul era drept. Nu a trebuit decât să aştepte ca acesta să se retragă. Rămânea să acorde o retragere decentă pentru apropiaţii lui Elţin şi în special fiicei acestuia, Tatiana. S-a rezolvat în câteva săptămâni. Oligarhii care deja adunaseră averi solide puteau să-şi multiplice tezaurele. Cu o singură condiţie – să nu facă umbră noului şef de la Kremlin şi să-i lase integralitatea puterii. Boris Berezovski (mort la Londra, în exil, în martie 2013) şi Mihail Hodorkovski (închis zece ani în Siberia) au încălcat regula şi au plătit, dar majoritatea miliardarilor s-au supus. Putin a devenit stăpânul ţării, a fost ales de două ori preşedinte, în 2000 şi 2004, l-a numit în locul său pe docilul Dmitri Medvedev în 2008, înainte de a-şi recupera fotoliul în 2012. Putin nu dă înapoi în faţa dificultăţilor nici în faţa adversităţilor, nu detestă brutalitatea şi a ştiut întotdeauna să inflameze sufletul rus, aflat multă vreme sub comunism şi deriva sistemului sovietic. Putin a făcut din naţionalism o armă politică şi economică, dar mai ales un ferment al uniunii naţionale.
În paralel şi în secret a construit un imperiu economic şi o reţea de conturi offshore în folosul propriu. Oamenii săi de încredere, bănci şi întreprinderi sunt ţinta sancţiunilor occidentale. Americanii suspectează că a ascuns în Elveţia peste 40 miliarde dolari şi ameninţă că îi vor bloca. Iar Marea Britanie a anunţat deschiderea unei anchete publice privind moartea, în 2006, a lui Alexandre Litvinenko, fost agent rus al KGB ucis prin otrăvire cu poloniu. El l-a acuzat pe Putin că a ordonat otrăvirea sa, fiind un cunoscut opozant al liderului rus. În urmă cu un an, guvernul de la Londra a refuzat ancheta pentru a nu afecta relaţiile cu Kremlinul.
Fobii şi rutină
Preşedintele rus, fost colonel KGB, îşi regizează perfect apariţiile sale publice, oferind imaginea unui „mascul alfa”, a unui stăpân necontestat al Rusiei. Prezentând o zi din viaţa lui Putin, cotidianul britanic Independent descrie mediul perfect controlat al liderului de la Kremlin, rutina, absenţa spontaneităţii, transformarea în ceremonie a oricărui contact. Un fel de închisoare în care s-a izolat. Putin se trezeşte târziu şi ia micul dejun puţin după amiază, dejun din care nu lipseşte niciodată brânza de ţară. La fel de importantă este şi omleta. Îi plac ouăle fierte tari, bea suc de fructe, hrana este întotdeauna proaspătă – coşuri cu produsele lui favorite sunt expediate regulat de şeful religios al Rusiei. După aceea îşi bea cafeaua. Primele două ore le petrece la piscină unde politicienii susţin că se gândeşte la Rusia. Preşedintelui îi place să petreacă timpul în sala de gimnastică, iubeşte hocheiul pe gheaţă şi joacă de câte ori poate. Îşi convoacă oamenii la ore neobişnuite. Cărţile favorite sunt cele de istorie – Ivan cel Groaznic, Ecaterina cea Mare, Petru cel Mare. Câteodată sunt zvonuri că citeşte un roman. Se îmbracă sobru, costume austere în culori conservatoare. Şi începe ziua de lucru.
După-amiaza citeşte notele informative trimise de serviciile secrete, activitate care se derulează la biroul său din lemn masiv. Un birou fără televizor sau monitoare. Preşedintele foloseşte doar tehnologiile cele mai sigure – dosare roşii cu documente pe hârtie şi telefoane fixe. Ziua sa de lucru începe cu citirea a trei dosare legate în piele. Primul – raportul privind situaţia internă, alcătuit de FSB, serviciul de informaţii interne. Al doilea – raportul privind afacerile internaţionale, alcătuit de serviciul de informaţii externe, SVR. Al treilea – raportul armatei sale de protecţie. Putin este obsedat de informaţie, dosarele cele mai voluminoase fiind cele cu tăieturi din presă şi cele mai importante sunt din tabloidele naţionale. Cele care contează cel mai mult având milioane de cititori. După aceea trece la presa de calitate din Rusia – ziarele format mare, cenzurate. La curtea Kremlinului se dă atenţie cronicarilor lor, analizelor, zvonurilor. Urmează dosarele mai puţin importante – presa străină. Tăieturi adunate de Administraţia prezidenţială şi de ministerul de Externe. Ministerele nu ascund de el veştile proaste – preşedintele trebuie să ştie în ce măsură aceste ziare străine îl diabolizează.
Putin utilizează rar Internetul dar din timp în timp consilierii îi prezintă videouri online satirice – trebuie să ştie cum îl ridiculizează.Viaţa preşedintelui a devenit o procesiune fără sfârşit de rutine şi urmează orarul cotidian care îi este remis.
Preşedintele nu trăieşte la Moscova, nu îi place oraşul, traficul, poluarea şi aglomeraţia oamenilor. El a ales ca reşedinţă palatul de la Novo Ogariovo, cu parcul aferent, situat la vest de capitală şi de unde face 25 de minute până la Kremlin. Şoseaua este închisă şi debarasată de trafic când preşedintele alege să facă naveta. Nu îi place să vină la Kremlin şi din 2012 a redus reuniunile la Moscova la un minim strict. El este ocupat chiar şi în week-end, când îşi foloseşte timpul aleator iar după-amiezele le petrece studiind, în special limba engleză, profesorul său insistând pe cuvintele dificile. Uneori, duminica se spune că se roagă sau se spovedeşte. Dar cei familiarizaţi cu biroul patriarhului declară că deşi nu este un ateu, preşedintele nu duce viaţa unui creştin.
La interval de câteva săptămâni, Putin organizează partide de hockei şi trimite invitaţii preţioase pentru societatea oligarhică de a participa la unul din aceste meciuri. Invitaţii trimise celor intimi, majoritatea, asemenea lui, din Sankt-Petersburg, foşti asociaţi, celor în care are încredere. Oameni de afaceri aflaţi pe lista sancţiunilor SUA, ca fraţii Arkadi şi Boris Rotenberg sau Ghenadi Timcenko. Joacă şi pierd. Echipele sunt pline cu gărzi de corp. Cele prezidenţiale poartă uniforma lui. Cele ale premierului Dmitri Medvedev sunt în echipa adversă, dar premierul este prezent foarte rar.
Putin iubeşte animalele şi zâmbeşte la vederea creaturilor care refuză să îl asculte. Îi place compania unui labrador negru care nu se teme de el. Reprezentantul „curţii” afirmă că viaţa preşedintelui este monotonă. Cortegiul său merge în două direcţii – fie la Kremlin, fie la aeroport. Avioanele sale pleacă de la borna prezidenţială: Vnukovo 2 şi flotila părăseşte Vnukovo 2 de cel puţin de cinci ori pe lună, Putin dorind să fie peste tot.
Spaima de a fi otrăvit…
Vizitele în străinătate se derulează diferit – serviciile secrete fac planurile, grupurile de piloţi sunt alese cu o lună înaintea plecării preşedintelui din capitală iar hotelul de lux pe care îl va ocupa administraţia sa este inspectat, o afacere delicată în care cooperează FSB şi SVR. Membrii echipei speciale de securitate se stabilesc pe solul străin cu o săptămână înaintea sosirii preşedintelui, rezervă şi închid 200 de camere, un ascensor este pregătit special doar pentru folosirea prezidenţială. Camera sa este sigilată, accesul nefiind permis nimănui. Draperiile şi articolele de toaletă ale hotelului sunt înlocuite. Sunt puse sigilii speciale anticontaminare şi între timp avioanele aduc bucătari ruşi, servitori ruşi, oameni de curăţenie ruşi şi încep negocieri alimentare cu gazda. Preşedintele nu poate fi servit cu produse lactate dacă decid serviciile de securitate ruse. Preşedintelui nu i se poate servi hrană de către gazdă – chiar dacă este vorba de un şef de stat sau de guvern. Şi nu poate consuma produse alimentare străine dacă nu au fost avizate de Kremlin. Preşedintele are în secret o intoleranţă la lactate? Mai probabil este o paranoia privind otrăvirea. Produse ruseşti sunt expediate înainte pentru platoul prezidenţial sau bucătăriile locale sunt supervizate de FSB, SVR, FOS şi echipele lor de degustători. La banchetele străine, Putin a refuzat chiar şi atingerea alimentelor.
Preşedintele se comportă ca şi cum ar fi din bronz. „Nu vorbeşte”, spune interpretul. „Nu simte nevoia să zâmbească… în orice moment, în jurul lui sunt zece persoane… Nu puteţi să vă apropiaţi la mai puţin de trei metri de el pentru că spaţiul este păzit cu străşnicie. Este înconjurat fără încetare de ajutoare, cameramani, gărzi de corp”.
Jocuri. Inamicul public nr. 1
O dată cu criza din Ucraina şi doborârea zborului MH17 al Malayesian Airlines cu 298 persoane la bord, presa îi pune pe Putin şi politica Kremlinului în centrul preocupărilor, dar analizele sunt divergente. „Erorile lui Putin în Ucraina au făcut din el un paria”, titrează Newsweek, precizând că, refuzând să coopereze cu Occidentul în ancheta doborârii zborului MH17, preşedintele rus şi-a antagonizat opinia publică din lume şi pe şefii statelor occidentale, asemenea ex-preşedintelui Libiei, Muammar Gadhafi, şi ex-preşedintelui Irakului, Saddam Hussein. Time subliniază mai curând o victorie a preşedintelui rus în faţa europenilor.
„Occidentul este pe cale să piardă în periculosul joc al lui Putin”. Publicaţia consideră că practic „liderii lumii încearcă să evite crizele, în timp ce Putin se hrăneşte cu ele”, având în vedere că „ţarul secolului XXI are arta de a degenera situaţii pe care doar el le poate regla”.
Pentru The Economist dublul discurs al lui Putin aminteşte de Uniunea Sovietică şi îl acuză direct pe omul forte al Kremlinului. „Putin este autorul distrugerii zborului MH17” şi „trebuie ca occidentalii să accepte acest adevăr inconfortabil – Rusia lui Putin are interese fundamental antagoniste cu Occidentul”.
