Pentru prima oară în cadrul afacerii Tapie, anchetatorii brigăzii financiare au percheziţionat domiciliul parizian al Christinei Lagarde. Fost ministru al Economiei, astăzi director al FMI, ea este vizată din august 2008 de o anchetă privind rolul pe care l-a avut în reglementarea litigiului privind vânzarea Adidas, care i-a permis lui Bernard Tapie să încaseze 400 milioane euro.
La cererea judecătorilor Curţii de Justiţie a Republicii (CJR), instanţa abilitată să judece miniştrii pentru acte săvârşite în timpul exercitării funcţiilor, poliţiştii au percheziţionat locuinţa din Paris a directorului FMI, Christine Lagarde. Avocatul său a declarat că „dna Lagarde nu are nimic de ascuns”, fără a preciza dacă au fost sechestrări. FMI a refuzat să se exprime asupra acestei percheziţii, dar a reamintit că a acordat toată încrederea Christinei Lagarde în acest dosar înaintea numirii sale în fruntea Fondului, în iulie 2011.
Ministru al Economiei între 2007 şi 2011, până la nominalizarea la FMI, Lagarde a ales să recurgă la un arbitraj privat pentru rezolvarea unui contencios între Crédit Lyonais şi omul de afaceri Bernard Tapie privind vânzarea companiei Adidas. În iulie 2008, un tribunal de arbitraj, instanţă juridică privată, a condamnat Consortium de Réalisation, structură publică ce gestiona pasivele Crédit Lyonais transferate lui Bernard Tapie, la o indemnizaţie de 285 milioane euro ca prejudiciu moral şi financiar.
Cu dobânzi, suma vărsată de statul francez omului de afaceri s-a ridicat la 403 milioane euro. Dacă se deduceau impozitele, Tapie nu ar fi trebuit să încaseze decât 210 milioane euro şi de aici au început criticile. Bernard Tapie a fost primit de mai multe ori de Nicolas Sarkozy, întâi la Ministerul de Interne şi apoi la Elysee, după ce acesta a fost ales preşedinte. Potrivit L’Express, Sarkozy s-a întâlnit de cel puţin şase ori cu Tapie înainte de a fi ales la Elysée. Iar în perioada arbitrajului litigiului care a dat câştig de cauză omului de afaceri, Claude Gueant, astăzi avocat, era secretar general la Elysée şi un apropiat colaborator al lui Sarkozy. Privirile s-au întors rapid spre Christine Lagarde, atunci ministru al Economiei în Guvernul Fillon, şi cunoscută ca o apropiată a preşedintelui. Practic, ea a fost cea care în 2007 a aprobat propunerea consiliului de administraţie al companiei lui Tapie de a recurge la un arbitraj privat în locul unui proces clasic.
Această practică este curentă în conflictele comerciale, dar nu şi când în cauză este statul, dar Lagarde a recurs la acest arbitraj în pofida opoziţiei serviciilor de finanţe, ea apreciind că trebuia pus capăt unei proceduri juridice costisitoare care dura de două decenii. După decizia arbitrajului, Lagarde a refuzat să facă recurs. Trei ani mai târziu, Curtea de Conturi a denunţat neconformitatea juridică a procedurii, instituţia precizând că statul ar fi trebuit să consulte Parlamentul înainte de a opta pentru un arbitraj. Curtea de Justiţie a Republicii a fost sesizată şi a deschis o anchetă asupra Christinei Lagarde pentru „complicitate la deturnare de bunuri publice şi complicitate la fals”, capete de acuzare pasibile cu 10 ani de detenţie şi o amendă de 150.000 euro.
De ce?
Mai multe întrebări apasă asupra rolului jucat de Christine Lagarde. De ce a recurs la un
arbitraj privat când în joc se aflau interesele statului? Potrivit site-ului Mediapart, unul din judecătorii tribunalului de arbitraj avea deja relaţii profesionale cu avocatul lui Bernard Tapie, fapt cunoscut de fostul ministru.
Pentru Curtea de Justiţie a Republicii, arbitrajul a fost marcat de numeroase anomalii şi nereguli. O altă întrebare importantă este dacă Lagarde a luat decizia singură sau la cererea Elysée, ea fiind în relaţii apropiate cu preşedintele Sarkozy, iar Tapie un prieten al acestuia.
Fostul ministru susţine că decizia i-a aparţinut. În 2007, procedura judiciară părea în avantajul statului, Curtea de casaţie casând decizia Curţii de Apel care acorda 135 milioane euro lui Tapie. În pofida acestei decizii, la Finanţe, Jean-Louis Borloo, un fost avocat al omului de afaceri, a ales să accelereze rezoluţia litigiului printr-un arbitraj, un soi de procedură amiabilă în care trei judecători ajung la un compromis între părţi. Christine Lagarde, care i-a urmat la minister, a menţinut alegerea, deşi serviciile administrative ale ministerului erau negative.
Învârtelile lui Tapie
În iulie 1990, Bernard Tapie a achiziţionat 80% din compania Adidas cu finanţare integrală printr-un credit de la Crédit Lyonais.
Doi ani mai târziu a dorit să intre în politică şi Pierre Beregovoy, premier la acea vreme, i-a cerut să-şi vândă acţiunile la Adidas, în situaţie precară. Tapie încredinţează vânzarea băncii Lyonais şi fixează preţul. Banca a găsit greu un cumpărător şi în februarie 1993 o societate condusă de Robert Louis-Dreyfus cumpără 15% din Adidas, devenind patron.
Alături de el se aflau Lyonais, asigurătorul AGF şi firme financiare off-shore. Suma este opacă. Toţi cumpărătorii au finanţat compania prin Credit Lyonais şi după doi ani Adidas devenise o mină de aur.
Dreyfus a dorit să cumpere integral compania, dar preţul devenind uriaş a renunţat şi banca s-a trezit cu Adidas în braţe. Tapie, îndatorat şi pe cale de lichidare, în 1994 a considerat că Lyonais i-a „furat” Adidas şi a realizat plus-valoare în spatele lui. A început o îndelungată luptă judiciară care a ajuns la tribunalul de arbitraj.
