Anii trăiți de Maftei Pop, adunați cu cei ai mamei și surorii sale, și ele centenare, fac un salt în mileniu: de la Mihai Viteazul la Ceaușescu. Acest record național de longevitate este dovedit prin acte: certificatul de deces indică vârsta de 148 de ani. Un caz cu totul și cu totul ieșit din comun.
Maftei Pop a trăit un secol și jumătate. S-a născut în 1804 și a murit în 1952, la vârsta de 148 de ani (facsimil actul de deces – n. red.).
Înalt și foarte voinic, la 120 de ani căra pe distanța de trei kilometri grinzi de 12 metri lungime. Mânca zdravăn. O perioadă a băut și a fumat pipă, după cum povestesc consătenii săi care erau copii la 1940 – acum octogenari.
Maftei Pop a poposit în cătunul Osoi, situat la 50 de kilometri de Cluj, pe când avea 40 de ani. Aproape toată viața a lucrat cu ziua pe la țărani. Oamenii acelui cătun cu 22 de case cândva, unde și-a trăit cea mai mare parte a vieții, îl ajutau să se hră-nească, dăruindu-i mâncare. Dormea afară, atât vara, cât și iarna. Doar când era frig tare era poftit din poiata sau grajdul de animale să se culce în casa omului la care se afla ocazional: lângă sobă, pe o blană de oaie. Cu o buturugă de lemn drept pernă.
Umbla cu pieptul gol, chiar și pe vreme de viscol, purtându-se într-o cămașă țărănească din pânză, trei sferturi, ca un flăcău, și cioareci, neînvelindu-se niciodată, nici când crăpau afară pietrele de la fântână. Însă n-a fost bolnav vreodată. Cu puțini ani înainte de a se stinge a fost vizitat de oameni de știință, o echipă a Anei Aslan, în frunte cu academicianul C.I. Parhon, pentru cercetări și pentru a i se face o fotografie.
Maftei poposise în părțile Clujului (la Osoi) după ce, povestea el, omorâse accidental în satul natal (Valea Loznii, Sălaj), dintr-o lovitură, un copil ce îi crease probleme pe când păzea animalele la păscut.
Copiii de 3 ani l-au văzut bătrân, iar când au ajuns și ei bătrâni, el tot așa era
Astăzi vă oferim detalii în plus de la cei pe care i-am intervievat la fața locului. Este un caz care stârnește și acum controverse la nivel mondial. Iată ce au povestit sătenii, o parte dintre mărturiile unora dintre ei le facem publice pentru prima dată.
Gheorghe Duma (82 de ani), Osoi. Avea 21 de ani atunci. „L-am apucat și tânăr, și bătrân. A stat mult aici. Când l-am văzut prima dată eram mic, de vreo 10-15 ani. El venise mai înainte în sat. Venea prin sat și trecea și pe la noi. Oamenii îi dădeau de mâncare. Când era mai tânăr, mai mergea și la lucru. Când l-am văzut prima dată, i-a dat mama de mâncare, zamă (ciorbă – n. red.), ce era. Vorbea cam rău, pe nas. Era bătrân încă de când l-am văzut prima dată, un om solid. Părul alb îl purta mare. Se vorbea atunci, înainte să moară, că are mult peste suta de ani… Toată ziua îl vedeam prin tot satul. Când la unul, când la altul. La început muncea, după aceea umbla așa lelea pe ulițe. Într-un timp, mai puțin, mai tăia lemne. Ne era milă de el că era un om părăsit, n-avea pe nimeni. Cioareci albi avea și suman. Era sumanul deschis la -piept și avea un păr aici de parcă era pădure.
Dormea pe afară vara, iarna nu, îl mai lăsau oamenii prin casă. Le așternea pe jos cum era atunci. Unele femei îl spălau, în poieni, prin șură, prin poduri. Nu se putea spăla el tot. Și hainele i le spălau, cămășile. Mergea la mai multe case într-o zi.“
Sătenii care l-au prins în viață
Iuliana Beldean locuiește în Osoi, la numărul 9. Ea este cea care a înregistrat decesul lui Maftei. Însă ultimul său domiciliu, ca să zicem așa, a fost la nr. 56. Martora era copil când acesta a fost înmormântat: „Arăta ca un cerșetor, mai umbla și cu haine rupte și mai nespălat. Era brunet pentru că stătea mai mult pe afară. Când l-am văzut ultima oară avea 100 și ceva de ani. Era slăbit ca vlagă, dar tot gras era. Mă impresiona că era un om închis și venea și stătea așa dus, fără să zică uneori mare lucru. Nu prea povestea că nu prea putea vorbi bine-bine. Și mie mi-era milă de el. Iarna stătea acolo și dormea pe scaun. Scăpa capul. Rămânea uitat acolo, până seara când pleca. Era un pic dus. Mânca orice“.
Femeile îl pomenesc la biserică
„Cineva o zis că o fost de 140. Fănica lui Ionel, Viorica lui Ilie, acolo o stat, el tre’ să știe mai bine. L-a pomenit la biserică. Venea și pe la noi. Eu am stat aci în centru. Nu-i plăcea câte ceva și zicea: «Dar la asta ce-i trebuie?». Nu putea vedea pe nimeni, numai el să fie în casă.
Era surd. Nu-i plăcea să vadă pe nimeni pe unde mergea, numai el! Atâta i-a fost capul. Nu-mi făceam treabă cu el, că a fost cam dus cu capul.“
Simion Dobruș avea 88 de ani în 2013. „Se pare că se discuta de către alții că a omorât o copilă, o fată, acolo unde s-o născut și o venit aicea, la noi. Ca atare, a fugit în lume. Până o fost tânăr, mai mergea încoace, încolo, cu lucrul, voia să aibă și el animale, să le dea în turmă, că îi dădea și lui ceva brânză după aia. Voia să pășuneze cu oile. Aducea lemne mari în spate de la kilometri distanță. Iaca un corn așa de lung, de 8-10 metri, îl așeza pe umăr și venea cu el până-n Osoi. Voinic, necăsătorit, un om așa care umbla de la o casă la alta. Când a murit, a venit de i-o făcut o poză, el s-a temut că s-o gândit că-l pușcă. Nu te teme, că nu te pușcă nimeni, i-am zis… A trăit așa, cu căpătatul, umbla cu oala cu cele căpătate prin sat, de exemplu, avea odată mămăligă cu brânză. Dar mânca orice. Mergea așa cu farfuria și ulcica după el să mai capete câte ceva. Unde ajungea, la cine ajungea, acolo dormea.”
Ilie Mureșan l-a cunoscut, de asemenea. „Numai o casă a fost între noi. Știți unde a locuit el mai mult? Acum e o vilă acolo. Corneliu Micu a făcut-o. Pe locul unde o trăit «badea Maftei», așa-i ziceau oamenii. Pop Maftei – așa au scris pe cruce când l-au înmormântat. Copil fiind, ce să vă spun, toată vara eram acolo o turmă de copii pe capătul ăla. Și îl mai trăgeam pe badea Maftei, unul de aici, unul de dincolo, și badea avea tot timpul în mâna dreaptă o botă. Mai purta cu el o oală de trei litri de lut cu toartă, umbla prin sat să capete de mâncare și lua bota și zvârlea după noi, iar noi fugeam, ne ascundeam, el avea atunci 100 și ceva de ani și noi eram niște puști de 10 ani, râdeam de el. Badea făcea: «Trăsnească-vă Dumnezeu». Poate că mărea un pic pasul, dar nu putea să alerge după noi. Avea 100 și 30 de ani atunci când aveam eu 10 ani, dar când eu aveam 28, el o murit. Venea pe la noi și zicea: «Tu, Mărie, ce-ai făcut de mâncare? Niște mazăre, tu pune-mi un pic aci». Ori zamă de cartofi. Și mânca. Însă a fost un om pașnic, mai țin minte când o venit cineva și a instalat un trepied de fotografie și l-a pus pe un scaun de să-l fotografieze. Și atunci a început să plângă, că s-a temut. Povesteau străinii că el a venit din județul Sălaj, Valea Loznii, o fugit la noi. Că o făcutu’ o boacănă, o crimă zice-se. Nimeni nu l-a mai urmărit aici. Erau niște domni cei care l-au pozat. În curte i-au făcut poze. O venit că o zis că e înaintat în vârstă. Și să-l aibă în fotografie. A mai trăit cam un an. A murit prin 1952, era prin 1951.
Copii fiind, ne-am strâns gură-cască, noi știam de badea Maftei că e de 100 și ceva…Vârsta precisă au știut-o când l-au înmormântat, cei care au umblat pe la Primărie, Pavăl al lui Turcu și alții au umblat pe la Primărie și i-au scos actele, pentru a-i face groapă… Au fost în Valea Loznei, acolo unde s-a născut, și au scos ceva acte ca să-l poată înmormânta. Dar n-o avut acte… Era un om robust, avea înălțime medie – 1,7 metri. Și acum îl văd, solid, un piept la el. Avea tot timpul un cuțit cu o lamă de 30 și cu un mâner din lemn de răchită. Câteodată îi mai furam bota și atunci arunca cu cuțitul, pentru că îl enerva. L-am înmormântat creștinește în grădină la Nicolae Ciupe.“
