Unirea dintre Ţara Românească şi Moldova a presupus ingeniozitate din partea clasei politice de la aceea vreme care a pus interesul naţional mai presus de orice orgoliu, susţine istoricul Dan Falcan.
La 24 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza devenea domnitorul celor două provincii Țara Românească și Moldova, moment ce a repezentat un extraordinar imbold pentru realizarea idealului național care va fi posibil șase decenii mai târziu. Istoricul Dan Falcan ne-a vorbit despre modul în care a fost posibilă Mica Unire dintre Țara Românească și Moldova petrecută într-un context politic tensionat, dar și despre oamenii și locurile care au marcat acel eveniment.
România liberă: Care au fost premisele interne ale Unirii?
Dan Falcan: Atunci, existau două partide mari în Ţara Românească: liberalii şi conservatorii. Ele vor purta această denumire ulterior, după 1875 şi respectiv 1880 când se vor înfinţa oficial Partidul Naţional Liberal şi Partidul Conservator dar, embrional, ele existau încă de la 1848. În istoriografia comunistă cele două partide au fost, în mod forţat, arondate, partidei unioniste – liberalii şi partidei antiunioniste – conservatorii. Acest aspect frizează neadevărul, deoarece conservatorii nu erau atât de anti-unionişti pe cât voiau comuniştii să spună. Aceste două tabere se distingeau prin faptul că liberalii mizau pe reforme, pe dezvoltarea Ţării Româneşti şi ulterior a României pe modelul occidental şi al democraţiei liberale. Conservatorii erau ataşaţi mai mult valorilor trecutului, urmăreau să facă reformele încet, treptat pentru a nu brusca societatea.
La 5 ianuarie 1859, în Moldova, la Iaşi fusese ales domn Alexandru Ioan-Cuza de către Adunarea Electivă. Prin Convenţia de la Paris din 1858 la care participaseră cele şapte puteri europene: Imperiul Otoman, Rusia, Imperiul Habsburgic, Prusia, Franţa, Anglia şi Regatul Piemontului se stabilise că cele două Adunări Elective de la Bucureşti şi Iaşi vor stabili domnitori pentru fiecare regiune. La Paris s-a decis înfiinţarea unui stat care să se numească Principatele Unite ale Valahiei şi Moldovei dar care să aibă doi domnitori, două Parlamente, două Guverne, singura instituţie comună urmând a fi o Curte de Casaţie cu sediul la Focşani, pe graniţă, care să adopte legi pentru ambele principate.
Cum s-a ajuns totuşi la un singur domnitor?
D.F.: Pe 24 ianuarie urma să fie ales şi domnitorul Ţării Româneşti. Cele două formaţiuni politice pe care le-am menţionat aveau proprii candidaţi. Liberalii pe Nicolae Golescu, un om care participase la Revoluţia de la 1848, o personaliate reformistă, dezinteresată, populară, iar conservatorii îi aveau ca şi candidaţi pe foştii domnitori ai Ţării Româneşti Gheorghe Bibescu şi pe Barbu Ştirbei. Majoritatea aparţinea partidei conservatoare care avea 33 de membri în această Adunare Electivă, iar liberalii aveau în jur de 30 de reprezentanţi. În noaptea de 23 spre 24 de ianauarie cele două partide s-au întâlnit separat pentru a alege tactica şi candidaţii de a doua zi. Conservatorii s-au reunit în casele familiei Oteteleşanu, iar partida liberală s-a întâlnit în Hotelul Concordia la erajul 1, camera numărul 5. Hotelul Cocnordia este un monument de referinţă din Centrul Vechi al Bucureştiului şi unul dintre primele hoteluri din perioada respectivă , fiind construit în 1852. Hotelurile, la mijlocul veacului al XIX-lea, începuseră să ia locul hanurilor care fuseseră principalele edificii unde se reuneau negustorii, unde exista loc de popas şi depozitare a mărfurilor. În acest hotel modern, frumos care era dotat cu bar, sală de biliard, restaurant, a poposit, odinioară, şi Lev Tolstoi care, în timpul războiului ruso-turc, fusese un tânăr locotenent.
În acea noapte, s-a decis ca a doua zi să fie propus – ca şi candidat la domnia Ţării Româneşti, din partea liberalilor tot Alexandru Ioan-Cuza. Ei s-au gândit că dacă se înţeleg cu conservatorii pentru renunţarea la propriile candidaturi, atunci ar putea nominaliza ca domnitor în Ţara Românească o persoană care beneficiază de faptul că a fost ales deja domn în Moldova. Şi, astfel, indirect, se realiza unirea celor două provincii în cadrul unei domnii personale.
Acestă idee a domnitorului unic a apărut în acea seară?
D.F.: Probabil că se mai gândiseră la ea, deoarece exista un puternic curent unionist. Politicienii români din perioada respectivă s-au folosit de o prevedere a Convenţiei din 7 august 1858 semnată la Paris care spunea că cetăţenii moldoveni au aceleaşi drepturi în Ţara Românească, ca şi cetăţii din Ţara Românească în Moldova. Asta însemna că puteau să aleagă un cetăţean moldovean – cum era Cuza – domn în ţara Românească şi viceversa. Liberalii aveau o mare aderenţă în rândul populaţiei. Ei au strâns pe 24 ianuarie foarte mulţi mulţi oameni în jurul Palatului Mitropoliei unde s-a desfăşurat şedinţa Adunării Elective. Foarte active au fost breslele tăbăcarilor şi ale măcelarilor. În acelaşi timp au fost aduşi şi ţărani ca să pună presiunr pe partida conservatoare. Dealul Mitropoliei era înconjuat de 10-12 mii de oameni după aprecierile martorilor oculari ai vremii. Partida conservatoare şi-a dat seama că, fiind fracţionată între doi candidaţi, nu are şanse în faţa liberalilor. Liberalilor, la rândul lor, le-a fost teamă că în final conservatorii vor merge, în cele din urmă, cu un singur candidat şi vor câştiga. Astfel, ambele tabere au acceptat propunerea de numire a lui Cuza domn şi în Ţara Românească.
Exista o conştiinţă naţională ?
D.F.: Elitele dau direcţia şi împing societatea înainte. Dar exista o foarte activă presă care reflecta aceste dezbateri legate de unire, în timp ce breslaşii din Bucureşti erau oameni informaţi. Până la urmă era o necesitate istorică ca ţările româneşti să se unească. Eixsta ideea că acest act ar fi un pas premergător spre independenţă şi pentru desăvârşirea unor reforme care să împingă ţara înainte. Din acest punct de vedere, oamenii informaţi se gândeau că unirea nu este doar un fapt pozitiv pentru ţară ci şi pentru ei înşişi.
Cum s-a schimbat viaţa oamenilor?
D.F.: Viaţa oamenilor s-a schimbat, dar foarte lent. Marile puteri, în special Imperiul Otoman, Rusia şi Austria, nu au privit cu ochi buni alegerea lui Cuza. Au perceput-o ca un prim pas spre independenţă, spre ieşirea acestei noi entităţi, România – cum s-a numit ulterior – de sub influenţa lor şi astfel s-au opus. Din cauza aceasta multe din reformele lui Cuza s-au lovit de ostilitatea acestor puteri. Dar, în compensaţie, am fost puternic sprijinjiţi de Franţa lui Napoleon al III-lea.
Ştia Cuza că va fi ales domnitor şi în Ţara Românească, anterior lui 24 ianuaire?
D.F.: E greu de spus. Cert este au existau multe contacte, la nivel personal, între politicienii din Moldova şi Ţara Românească. Practic era vorba de un grup comun care acţiona în cele două provincii. Şi aici mă refer la Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, fraţii Golescu, C.A. Rosetti, Costache Negri, care se întâlneau periodic şi îşi propuneau poiecte comune. E posibil ca în cursul acestor contacte, negocieri să fi apărut ideea de a alege un domnitor comun, dar nu există o mărturie sau un document în acest sens.
A existat un ecou al Unirii şi în Transilvania?
D.F.: Absolut. În sfârşit, exista pentru românii din Transilvania un stat pivot la care să se uite ca la un ideal. Pentru transilvăneni constituirea acestei Românii mici, cum i s-a spus, a reprezentat ceea ce pentru naţiunea germană a fost Prusia sau ceea ce pentru italieni a reprezentat Regatul Piemontului. Avem mărturii ale ecoului Unirii din presa vremii apărută în Transilvania. Lumea a înţeles corect faptul că România are, în sfârşit, un stat care într-un viitor se va putea întregi şi cu Transilvania. Împăratul Franz Joseph şi guvernanţii de la Viena şi-au dat seama că acest nou stat va reprezenta un punct de atracţie pentru românii din Ardeal şi au încercat să despartă cele două ţări româneşti.
A existat sprectul unei intervenţii militare din exterior?
D.F.: Exista posibilitatea unei intervenţii otomane. De aceea, menţionez că în istoriografia comunistă s-a spus impropriu că membrii conservatori au reprezentat o tabără antiunionistă şi anti-naţională. În Adunarea Electivă de la 24 ianuarie, Vasile Boerescu a cerut cuvântul şi a spus că vrea o şedinţă secretă în care să facă o propunere. S-a făcut acea şedinţă şi Boerescu a spus: dacă toţi suntem de acord asupra principiului Unirii cu Moldova, atunci să fim de acord asupra unei persoane care să reprezinte această unire. În consecinţă, îl propun ca şi candidat pentru domnia Ţării Româneşti pe Alexandru Ioan Cuza care e deja domnitor ales în Moldova. Partida conservatoare a fost de acord şi s-a trecut la şedinţa publică în care toate cele 64 de voturi au fost cu numele lui Cuza. Mai mult, conservatorii nu au reclamat la Poartă faptul că Mitropolia era înconjurază de oameni şi că, astfel, votul ar fi fost dat sub presiunea oamenilor. Dacă doreau să destrame Unirea puteau trimite un memoriu la Înalta Poartă în care să reclame că au votat împotriva voinţei lor la presiunea oamenilor care înconjurau Dealul Mitropoliei. Nu au făcut acest lucru. Imediat i s-a trimis lui Cuza o telegramă, acesta a mulţumit frumos pentru alegere şi astfel s-a realizat Unirea, iniţial personală, în jurul lui Cuza. Ea a fost recunoscută de Marile Puteri, dar, la insistenţele Imperiului Otoman, Vienei şi Rusiei, doar pe perioada domniei lui Cuza. Ulterior, lucrurile au evoluat şi Unirea a rămas definitivă.
Încă de atunci se vorbea de aducerea unui prinţ străin?
D.F.: Era o revendicare care apărea în Programele din 1848 dar şi în doleanţele Divanurilor Ad-Hoc. Se constatase că alegerea domnului era un prilej de ceartă între diverse familii boiereşti: Ghica, Mavrocordat, Şuţu, Calimachi, Bibescu, Ştirbei. Aveau toate pretenţia să propună domnitorul. În acest context, liderii politici ai acelei perioade s-au gîndit că dacă aduc un prinţ străin, care nu e legat de nici o familie românească, va fi mult mai bine.
D.F.: A trecut o perioadă lungă până la aducerea prinţului străin.
Cuza a fost agreat în ambele ţări române. Cuza era un personaj comod, participase la Revoluţia din 1848 deşi nu ca cea mai pregnantă personalitate. Era privit ca un liberal moderat. De exemplu, şi el propunea exproprierea marilor moşieri, fapt care îi afecta pe conservatori, dar o propunea condiţionată de existenţa unor despăgubiri. Deoarece era un liberal moderat fusese acceptat şi de către conservatori. Ulterior, Cuza – o dată ales domn – şi confruntat cu nevoia de reforme, a evoluat spre poziţii liberale radicale acceptând reforma agragră, a învăţământului, secularizarea averilor mănăstireşti. A intrat în conflict atât cu conservatorii care îi reproşau reformele, în timp ce liberalii îi reproşau că nu face mai multe reforme. Apoi, stilul autoritar de conducere, viaţa personală agitată, îi erau reproşate de toată lumea. A fost ţinta unor atacuri de presă foate dure, mai ales după lovitura de stat pe care a dat-o pe 2 mai 1864 când a impus un regim de autoritate personală. Această imagine proastă a dus la apariţia aşa numitei monstruoase coaliţii, un termen inventat de Cezar Boliac, pentru a descriere alianţa dintre liberali şi conservatori pentru a-l da jos pe Cuza. Acest lucru s-a întâmplat pe 12 februarie 1866. În domnia sa, Cuza a făcut numeroase reforme care a împins România înainte. Dar el şi-a privit domnia doar ca pe un pas tranzitoriu către domnia unui prinţ străin, lucru pe care l-a menţionat în scrisorile pe care i le-a trimis lui Napoleon al III-lea.
Acest text a fost publicat în suplimentul României libere dedicat Unirii de la 1859.