Pe 17 spre 18 iunie 1951, într-o singură noapte, 40.320 de oameni au fost luați cu forța din casele lor și deportați în Bărăgan. Studii și rapoarte s-au scris deja despre unul dintre cele mai absurde momente din istoria României. Dincolo de statistici sunt însă destinele oamenilor, precum cel al lui Petrică Panduru (foto), care la numai 17 ani a văzut cum lumea în care trăia se prăbușește. Amintirile celor cinci ani petrecuți în pustiu îl răscolesc și azi pe omul care nu vrea decât atât – „să nu uităm“. Era trecut de miezul nopții când trei indivizi au dat buzna în casă, înarmați. Ne-au amenințat cu pistoalele, strigând că trebuie să părăsim locuința în care trăisem o viață. Nu ne-au zis unde vom merge, ci numai că un ordin, de sus, ne obligă să uităm pe veci locul în care ne-am născut. La doi pași de malul Dunării, în comuna Șimian. Am încercat să redau în acest fel primele imagini ale unei înfricoșătoare povești, așa cum am aflat-o de la Petrică Panduru. Abia ce-a împlinit, zilele trecute, 80 de ani. E drept că nu-i dai vârsta, după dezinvoltura gesturilor, dar mai ales ținând cont de cât de clare-i sunt amintirile despre ce s-a întâmplat cu 63 de ani în urmă, în noaptea de 17 spre 18 iunie 1951. „Abia intrasem în ziua de Rusalii, când, în toiul nopții, au năvălit în casa noastră”, se întoarce bărbatul cu atâta amar de vreme în urmă.
Un zvon – vor fi duși în Rusia
Bărbații înarmați au confiscat buletinele de identitate ale părinților lui Petrică. Băiatul din acea vreme avea numai 17 ani. Și o soră cu doi ani mai mare. Această familie este obligată ca în cel mult trei ore să ia din casă ce dorește, apoi să plece. Afară, în fața porții, fuseseră aduse două căruțe, în care cei evacuați puteau să încarce lucrurile. Au luat îmbrăcăminte, mâncare, un covor, un dulap, mașina de gătit. S-au urcat și cei patru membri ai familiei în căruțe și la drum, spre gara din Șimian. Ajunși aici, au văzut că mai erau încă șase familii, în aceeași situație. Li s-a spus tuturor să rămână pe o rampă înaltă, în dreptul căreia staționau, de regulă, vagoanele de marfă. Au stat acolo două zile, până când alți oameni din localitățile învecinate au fost aduși la gară. Toți după același tipar, în căruțele în care înghesuiseră la repezeală cele mai importante lucruri din gospodăria lor. Apăruse zvonul că vor fi duși la Constanța, apoi în Rusia.
Au coborât din tren direct în pustiu
Drumul a durat câteva zile. Când, deodată, înainte de mijirea zorilor, trenul se oprește. „Acolo unde ajunsesem am văzut o tablă pe care scria Ciulnița”, zice bărbatul. Aici s-au deschis ușile vagoanelor. Locul fusese deja înconjurat de trupe numeroase, înarmate, în spatele lor așteptând căruțele. Deportații au primit ordin să coboare. Mai mulți indivizi s-au urcat apoi în vagoane și au început să arunce de acolo toate lucrurile pe care oamenii le luaseră cu ei. Deportații le-au adunat cu grijă, încărcându-le în căruțe, după cum li s-a spus. Când totul a fost gata, căruțele, cu tot cu oamenii din ele, au pornit spre nicăieri, escortate de trupe călare. Mergeau pe un drum prăfuit, prin mijlocul „mării” de grâu. Când, dintr-odată, a venit ordinul să se oprească. Acolo, în pustiu. Locul în care urmau să trăiască.
Apă din cisternele pentru motorină
Erau deja în acest loc oameni, tocmiți de autorități, care băteau țăruși în pământ și parcelau terenul. Fiecare familie urma să primească o bucată de teren de 2.400 de metri pătrați. Se trasau liniile, încă imaginare, ale viitorului sat. Ulițele drepte, flancate de terenurile fiecărei gospodării în parte. Mai degrabă semăna cu un lagăr, în care totul e ordonat. O altfel de închisoare, ale cărei ziduri nu erau din piatră, ci din văzduh, remarcă cel care și povestește propria experiență. Nu aveai voie să ieși din acel perimetru, înconjurat de soldați. Primele zile au fost cele mai cumplite. Era vară, iar la ora prânzului soarele devenise insuportabil. Pământul fierbea. Petrică își amintește că părinții lui au încropit un fel de adăpost. Au pus dulapul într-o parte, o ușă în alta, deasupra covorul, și acolo s-au adăpostit de soare. Marea problemă era lipsa apei. Abia după două zile au fost aduse niște cisterne. Dar nu puteai să bei apa de acolo, pentru că mirosea îngrozitor, era gălbuie. Cisternele acelea fuseseră umplute altădată cu motorină. Acum le-au încărcat cu apă, pentru deportați.
Două tipuri de case
Pe urmă s-a făcut organizarea de șantier. Lumea din noul sat, încă fără nume, a fost obligată să muncească la ridicarea clădirilor publice – primăria, școala, dispensarul. Dar, în același timp, fiecare lucra și la propria casă. Existau două tipuri de case, A și B, în funcție de numărul de membri din fiecare familie. Casa de tip A era prevăzută cu o singură cameră și un antreu, fiind destinată familiilor cu până la patru persoane. Dacă erau mai mult de patru, beneficiau de casa de tip B, cu două camere. S-au împărțit uși, ferestre și căpriori. Zidurile erau din pământ amestecat cu paie. Făceai un cofraj de jur-împrejurul viitorului amplasament și așezai pământul acela cleios, care mai înainte fusese amestecat, bătut cu picioarele.
Ștampila neagră pentru „coreeni”
Ca deportat, pe buletinul de identitate aveai o ștampilă neagră, deasupra fotografiei, cu două litere – DO – semnificând domiciliul obligatoriu. Așa că nu puteai să fugi din locul în care erai obligat să trăiești. Ce s-a mai „îndulcit”, cu timpul, a fost posibilitatea de a merge în satele din apropiere, să cauți de lucru. Primele întâlniri ale deportaților cu locuitorii câmpiei au fost însă marcate de zvonurile pe care comuniștii avuseseră grijă să le răspândească. Aud despre o întâmplare elocventă pentru situația de atunci. Unul dintre pribegi ajunge într-un sat. Avea cal și căruță. Gazdele se uită la el și apoi spun ceva de genul: „Uite că și voi, coreenii, vă faceți căruțele ca și noi, românii!“ Nou-venitul nu înțelege povestea coreenilor. Explicația primită este de-a dreptul halucinantă. Sătenilor li se spusese că, nu departe de ei, au fost aduși oameni veniți de la celălalt capăt al lumii. Propaganda s-a stins în cele din urmă, localnicii dându-și seama că cei apăruți în Bărăgan nu erau altceva decât frați de-ai lor.
Arhivele nu tac
Vorbesc, iată, cu unul dintre cei 40.320 de oameni care, într-o singură noapte, cea de 17 spre 18 iunie 1951, au fost luați cu forța din casele lor și duși în mijlocul câmpiei. Statisticile se referă la 12.791 de familii din 258 de localități de pe granița de sud-vest a României, cele mai multe de-a lungul hotarului cu Iugoslavia. Petrică îmi arată documentele pe care le-a strâns despre cele petrecute în acei ani. A bătut, după 1990, la ușa mai multor instituții ale statului, mai ales la CNSAS, dar și pe la diverse ministere, unde zac încă arhive prăfuite. Mi-a arătat un ordin al Ministerului de Interne din 15 martie 1951, făcând din oameni doar simpli pioni. Dacă nu-ți justificai prezența într-un anumit loc, și mai ales dacă dăunai construirii socialismului, puteai să fii luat cu forța și mutat în altă parte. Mai văd un ordin scris, tot al Ministerului de Interne, din 14 iunie 1951, care pregătea ampla mișcare de populație. Se arată că exact din acea zi a fost închisă frontiera cu Iugoslavia, iar concediile oamenilor din structurile de forță au fost suspendate.
Vinovați pentru că erau gospodari
Sigur că îți pui întrebarea ce avea regimul comunist cu oamenii din apropierea graniței cu Iugoslavia. Aici e un cumul de motive. Pe de-o parte, iugoslavii aveau în acea perioadă o politică separată de cea sovietică. Se produsese o ruptură ideologică în blocul comunist. De parcă ar fi vrut să realizeze un cordon de protecție împotriva unui virus, regimul de la București vrea să „curețe” comunitățile din imediata apropiere a frontierei cu Iugoslavia de toate „elementele” care, vezi Doamne, ar fi dăunat construirii socialismului. Cei luați din casele lor și duși în Bărăgan erau oameni de vază din localitățile lor, gospodari, niște modele de verticalitate. Așa, de pildă, îmi spune Petrică Panduru despre tatăl său, Petre, care fusese negustor, dar și un bun meseriaș în prelucrarea lemnului. Aveau casă în toată legea, gospodărie frumoasă. Tatăl său a susținut financiar, în perioada interbelică, ridicarea unui monument în Șimian, dedicat oamenilor din comuna asta care, pentru țară, au căzut la datorie în cele două războaie mondiale.
Cele 18 comune ale deportaților
Se știe că au existat 18 comune ale deportaților în Bărăgan. Le poți vedea acum pe o hartă. Doar acolo. Niște puncte care pornesc din sud, din apropiere de Călărași, și urcă, de-a lungul Dunării, până la Galați. Niciunul din acele sate nu mai există azi. Se mai spune în acea Hotărâre 326, ca să vedeți cum minciuna devenise politică de stat, că regimul de la București a dispus cheltuirea unei sume uriașe la acea vreme – 1,5 miliarde de lei – pentru construirea celor 18 comune, însemnând atât casele oamenilor, cât și clădirile publice. Viișoara, Răchitoasa, Olaru, Salcâmi, Dâlga, Movila Gâldului, Valea Viilor, Fundata, la care se adaugă Dropia, Pelican, Ezeru, Lătești, Măzăreni, Zagna, Bumbăcari, Schei, Frumușica, Valea Călmățuiului. Acestea sunt numele satelor. Viața lor a fost scurtă, pentru că în 1956 politica s-a schimbat, iar deportații au avut voie să se întoarcă în locurile de baștină. Casele din pustietate și-au păstrat totuși, până în 1964, statutul de închisoare, de data asta pentru deținuții ieșiți din penitenciarele propriu-zise, dar care, dintr-un motiv sau altul, nu puteau fi cu totul liberi. Satele terorii au fost rase de pe fața pământului în 1964.
A fost odată satul Dropia
Propun să mergem în locul în care a existat satul Dropia, unde Petrică Panduru și-a lăsat cei mai frumoși ani, ai tinereții. Omul acceptă imediat. A mai fost în acel loc, alături de alți foști colegi de suferință. Ba chiar și-a dus și cei doi copii acolo, să le arate o parte din istorie, așa cum nici în manuale n-o descoperi. Am plecat pe autostrada spre Constanța. Ne oprim prima oară în comuna Dragalina. „Nimic nu era aici, când am fost noi aduși. Doar câmp”, ne conduce ghidul spre o intersecție unde vedem un monument în amintirea deportaților. Din nou la drum, traversând autostrada și urmând drumul spre Călărași. Nu vezi altceva în afara holdelor și a cerului. „Așa era și atunci”, continuă povestea.
Fantomele din dosare
Deși a existat o decizie a Consiliului de Miniștri din 1955, cu numărul 326, care arăta că deportații se pot întoarce în locurile unde s-au născut, reintrând în posesia caselor pe care le-au avut, nu s-a întâmplat așa. Aflu de la interlocutorul meu că familia lui și-a găsit casa, în Șimian, transformată parțial în bodegă. „Nici nu aveam voie să intrăm în casa noastră. Am primit permisiunea să stăm în șură, pe urmă într-o cameră din spate. Au trecut mulți ani până când tata a reușit să recupereze casa întreagă, în urma unor procese”. Petrică s-a înscris la Institutul Tehnic din Craiova, în 1957. A fost admis cu nota 10, dar în cel de-al doilea an de studii s-a trezit dat afară. Constatând apoi că trecutul îl urmărea. Nu scrisese în dosarul de înscriere la facultate că era fiu al unor deportați în Bărăgan. „Am fost exmatriculat pentru declarație nesinceră”, îmi explică bărbatul. S-a gândit după aceea că ar fi bine să plece în cealaltă parte a țării. Poate că acolo, spera el, va scăpa de fantomele din dosare. Așa că s-a dus tocmai la Iași. „Și acum țin minte cum părinții mi-au spus că își doresc să nu intru la facultate, ca să nu stau atât de departe de ei”. A devenit, în anul 1959, student al Politehnicii din Iași, specializându-se în Textile. Acolo și-a întâlnit viitoarea soție, colegă de grupă. Care avea, la rându-i, o „pată” în dosar, unchiul ei fiind condamnat la închisoare, în anii ’50, pe motive politice. A urmat o viață, ca soț și soție, dar și în calitate de colegi de muncă, lucrând până la vârsta pensionării în ceea ce pe vremuri era cunoscută, în București, ca fiind țesătoria „Unirea”. La final, l-am întrebat pe Petrică Panduru ce are de transmis generațiilor actuale, după tot ce-a îndurat, și el, și mulți alții, mai ales că în ziua de azi, din câte știe, doar vreo 7.000 dintre foștii deportați mai trăiesc. N-a stat pe gânduri și mi-a răspuns – „a fost o nedreptate care nu trebuie să se repete. Dar pentru asta e important să nu uităm”.
