Acum cinci ani, la 28 decembrie 2010, populația din Algeria a ieșit pe străzi, pentru a protesta împotriva Guvernului. Momentul este socotit de analiștii occidentali drept debutul oficial al “Primăverii arabe”.
Totuși, Algeria nu a fost țara cea mai afectată de acest fenomen revoluționar. O explicație pentru Algeria este cea oferită de Bruce Riedel, un fost analist CIA: “Teama de întoarcerea la teroarea şi violenţele anilor ‘90 este atât de mare încât a funcţionat ca o frână în calea Primăverii Arabe. Memoria deceniului pierdut este atât de puternică printre algerieni încât nu există dorință pentru întoarcerea în abis”.
Înainte de „primăvara arabă”, Algeria suportase un război civil între Frontul Salvării Islamice, care câștigase alegerile locale și parlamentare, și armată, care a intervenit pentru a împiedica preluarea puterii de către islamiști. În zece ani au murit 160.000 de algerieni, astfel că populația era reticentă la ideea unei noi revoluții. Din acest motiv, în Algeria, primăvara arabă din decembrie 2010 nu a avut succes.
În schimb, în țara vecină, Tunisia, acțiunile au fost mult mai radicale. „Revoluţia Iasomiei” s-a ivit la 17 decembrie 2010, când un tânăr de 26 de ani, Mohamed Bouazizi, și-a dat foc pentru a protesta contra guvernului și a murit în ianuarie 2011. În Tunisia, primăvara arabă a dus la înlăturarea președintelui Zine El Abidine Ben Ali. aflat la putere de 23 de ani. “Ce s-a intâmplat aici va afecta întreaga lume arabă", spunea, imediat după aceea, Zied Mhirsi, un protestatar tunisian.
Revoluția s-a extins în Egipt, unde președintele Hosni Mubarak a abandonat puterea la data de 11 februarie 2011. În Libia, faimosul dictator Muammar El Gaddafi a fost alungat de la putere, după 42 de ani, la 23 august 2011 și, ulterior, asasinat.
În peninsula Arabia, președintele din Yemen, Ali Abdullah Saleh, aflat la putere de 32 de ani, a fost și el înlăturat, după 10 luni de la începerea protestelor.
În Iordania şi Cisiordania, guvernele au fost dizolvate de către regele Abdullah, respectiv de către preşedintele Autorităţii Palestiniene, Mahmud Abbas, care și-au păstrat, cu acest preț, atribuțiile.
O situație extrem de tensionată se perpetuează în Siria, unde președintele Bashar al Assad se menține la putere, deși este contestat atât în propria țară cât și în exteriorul ei.
Alte mișcări revoluționare s-au derulat în Bahrain, Maroc, Kuweit, Iran, Sahara Occidentală, Sudan, Djibouti, Liban, Irak, Senegal, Arabia Saudită şi Oman.
Cauze comune ale revoluțiilor din aceste țări au fost regimurile autoritare, corupția, inflația, polarizarea bogați – săraci, precum și șomajul. Factori favorizanți ai declanșării protestelor au fost populația tânără,sub 35 de ani, precum și rețelele sociale, tip Facebook sau Twitter, care au permis comunicarea și sincronizarea protestatarilor. Din acest ultim motiv, unele guverne locale au restricționat accesul la Internet, iar jurnaliștii aflați pe teren, cum ar fi cei de la CNN și Al Jazeera, au fost supuși presiunilor autorităților.
Fostul prim-ministru Evgheni Primakov (decedat în anul 2015) declara, în cotidianul rusesc Rossiiskaea Gazeta, că un element valabil pentru toate țările musulmane afectate a fost caracterul ne-religios al protestelor. “Forţele revoluţionare în diferite ţări arabe diferă una de alta, dar în niciuna dintre ţări manifestanţii nu au fost conduşi de extremişti islamici. Cerinţele exprimate la Cairo în piaţa Tahrir şi în alte ţări arabe nu au fost religioase, nu au fost ostile pentru alte civilizaţii, revendicările au fost de altă esenţă: alegeri libere, libertatea de exprimare şi a demonstraţiilor, respingerea autoritarismului, care induce corupţia în toate sferele vieţii sociale şi economice. Chiar şi în Bahrain, unde ciocnirile au fost între două curente islamice – şiiţii majoritari şi suniţii minoritari aflaţi la putere, evenimentele nu au avut caractere religioase: erau cerinţe sociale, de egalitate, de non-discriminare, de anticorupţie”.
Cum s-au finalizat aceste mișcări sociale ? Chiar dacă o serie de dictatori au căzut, țările lor nu au ajuns la o democrație de tip occidental. Viața lor internă a continuat să fie marcată de război civil, de atentate teroriste și, mai nou, de un exod al populației civile.
Potrivit BBC, numai în Siria, în ultimii patru ani și jumătate au murit peste 250.000 de oameni, iar peste 11 milioane de oameni și-au părăsit locuințele, orașele și chiar țara. Și nici măcar Europa civilizată nu se mai grăbește să-i accepte ca refugiați.
