28.4 C
București
duminică, 14 iulie 2024
AcasăLifestyleFood"Cea mai sângeroasă frontieră a Europei"

„Cea mai sângeroasă frontieră a Europei”

Sârmă ghimpată, mitraliere, câmpuri minate, cadavre plutind pe Dunăre, femei şi bărbaţi masacraţi pe „fâşia verde”. Aceasta a fost „cea mai sângeroasă frontieră a Europei”, după cum au catalogat-o, încă din anii ’80, organizaţiile umanitare din Vest. Regimul de la Bucureşti a vrut să oprească exodul românilor spre libertate, construind împotriva propriului popor o fortăreaţă, în timp ce zeci de mii de oameni încercau să fugă, prin Serbia sau Ungaria, spre Occident. Nici azi nu se cunosc proporţiile dezastrului.

Doi investigatori în paralel – în România şi Germania

Doi oameni încearcă de peste zece ani să facă trecutul să vorbească. Fiecare a lucrat pe câte un „front”. Cum e cazul lui Johann Steiner, ziarist şi scriitor, născut în Banat, care trăieşte din 1980 în Germania. El a intervievat, din 2001, români stabiliţi în Vest, care au fost la un pas de moarte, în aventura vieţii lor, de a trece ilegal frontiera de vest a României comuniste. La rândul ei, Doina Magheţi – jurnalistă, poetă şi traducătoare din Timişoara – a început, imediat după 1990, investigaţiile pe acelaşi subiect, stând de vorbă cu martori ai crimelor de pe graniţa de vest. Dar şi cu suflete pustiite de suferinţă, după ce rudele sau prietenii lor au pierit în încercarea de a trece frontiera, de soarta multora neştiindu-se nimic, nici în ziua de azi.

O carte pentru „conservarea memoriei”

Cei doi scriitori au pus cap la cap informaţiile, cu doi ani în urmă, într-un prim volum cu un titlu sugestiv – „Mormintele tac” – care a văzut lumina tiparului în Germania, tradus apoi în limba română, anul trecut, sub egida Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului. Al doilea volum, în limba germană, sub aceeaşi titulatură, a fost lansat în octombrie 2010, tot în ţara lui Goethe. Un demers scriitoricesc şi de investigaţie care vrea mai degrabă să se apropie de sufletul cititorilor, pentru „conservarea memoriei”, fără pretenţia de a sta la baza viitoarelor manuale de istorie, ţine să precizeze Johann Steiner. El nu se va opri aici. Va urma o colaborare cu un istoric sârb, pentru un volum care va fi scris în trei limbi – română, sârbă şi germană. De data asta, vor fi cercetate arhivele de pe malul sârbesc al Dunării. Toate satele de acolo au în cimitirele lor zeci de morminte pe care scrie „neidentificat”, ne spune Johann, care a fost deja într-un astfel de loc, la Novi Sip, nu departe de Hidrocentrala Porţile de Fier – 1, unde a găsit 35 de morminte fără nume. Sunt mai mult ca sigur români, după cum au confirmat localnicii.

Ecluza sârbească, blocată de cadavrele românilor

Câteva pasaje din ediţia în limba română a cărţii de faţă ies în evidenţă, dezvăluind amploarea tragediei de până în 1989. După ce a fost dată în folosinţă hidrocentrala Porţile de Fier – 1, în 1972, autorităţile fostei Iugoslavii se plângeau că ecluza lor era uneori blocată de cadavrele care pluteau pe Dunăre, îngrămădindu-se spre teritoriul sârbesc. Aşa e curentul fluviului, în aval de Cazane, orice obiect fiind împins spre malul vecinilor noştri. O femeie povesteşte cum băiatul ei a fost ucis în 1987, încercând să traverseze fluviul. Trupul lui a fost găsit de pescari, care i-au recuperat şi actele. La fel ca el, şi alţii fuseseră înghiţiţi de ape, „scurgându-se” spre hidrocentrală. Imagini terifiante, de care îşi amintesc şi azi cu groază unii locuitori de la Dunăre, cum e şi mama acelui copilandru. Alte nenorociri au fost pe aşa-numita „fâşie verde”, o porţiune lată de vreo 20 de metri, care însoţea linia graniţei. Faşia era mereu nivelată, să se vadă imediat orice urmă de paşi ilegali. Pe acel segment au fost surprinşi mulţi fugari, între care şi o familie compusă din soţ, soţie şi doi copii. Mama a fost executată de grăniceri în faţa copiilor ei. Pur şi simplu împuşcată în cap. Alte mărturii atestă că cei prinşi pe „fâşie” au fost îngropaţi chiar la locul crimei. Un caz de o sălbăticie fără seamnăn s-a petrecut în 1988, în apropierea comunei bihorene Valea lui Mihai, la graniţa cu Ungaria, când 11 fete de liceu din Oradea au vrut să treacă frontiera. Au fost prinse de grăniceri, care le-au dezbrăcat, le-au violat şi la sfârşit le-au biciuit.

„Secretele au fost aruncate în Cazanele Dunării”

L-am întâlnit de curând pe Johann Steiner, la Bucureşti. Făcusem iniţial cunoştinţă pe Internet, după ce-mi trimisese o solicitare în legătură cu un material pe care l-am scris cu doi ani în urmă la ziarul unde lucrez şi acum – România liberă – despre una dintre cele mai mari călăuze de la Dunare. Mărturia personajului meu a intrat astfel în paginile volumului pe care Johann l-a semnat în colaborare cu Doina Magheţi. Am remarcat un lucru neaşteptat, pe care scriitorul mi l-a spus, referindu-se la cei peste 100 de oameni pe care i-a intervievat pentru cartea de faţă. Câţiva dintre ei au refuzat ulterior sa li se mai facă publice numele şi povestea, fără nicio explicaţie. N-ar fi exlusă teama, a opinat interlocutorul meu. Dacă eşti deja în Vest şi încă îţi mai e frică de trecut, după mai bine de două decenii de la căderea comunismului în Europa, atunci ce să mai spui de cei care trăiesc azi în România?! Mă refer la ţăranii din satele de pe malul Dunării. Am avut şi eu experienţa secretomaniei, încă stăpână peste acea zonă, când mi-am documentat reportajul „Călăuză pentru evadaţii din Epoca de Aur”. Un localnic bătrân mi-a explicat, cât mai plastic, teama consătenilor săi – „secretele au fost aruncate în Cazanele Dunării şi nimeni n-o să le mai scoată vreodată de acolo”. Până la urmă am găsit ce căutasem, în Eşelniţa. Un om căruia nu-i era frică să vorbească. Am înţeles apoi de la Alexandru Şimian – fosta călăuză – de unde vine idea asta, a dunărenilor de la Cazane, de-a nu vorbi despre ce-a fost până în 1989. Problema e că în vremea comunistă, în satele din partea asta de ţară, unii localnici erau călăuze pentru fugari, iar altii colaborau cu organele de ordine. Se turnau între ei rude, prieteni, vecini. De-asta mi-a spus acum Alexandru, om încă în putere, că nu vrea să-şi vadă dosarul de la Securitate, decât după ce va împlini 80 de ani. Pentru că se teme să afle cine l-a turnat. Să nu facă ceva necugetat împotriva turnătorului său. Probabil că şi alţii gândesc la fel. S-a instaurat astfel, după 1990, un fel de „armistiţiu” între cele două tabere. Bărbatul pe care l-am întâlnit a fost arestat în 1988, anchetat timp de trei luni, bătut, pentru că autorităţile ar fi vrut să afle toată filiera călăuzelor din Eşelniţa. Omul a rezistat. Dacă ar fi cedat, 30 de „colegi” de-ai săi riscau să fie arestaţi. A fost dus la judecată în lanţuri, la Turnu Severin.

Cifre impresionante, încă provizorii

S-a vorbit, de 20 de ani încoace, în presa internaţională, despre crimele comise împotriva celor care au încercat să treacă, fără acte, frontiera dintre Germania de Vest şi cea de Est. Adevărul a fost scos la lumină abia după reunificarea Germaniei, constatându-se că în perioada 1945 – 1989 au fost ucişi 1.303 oameni. Dacă s-ar face o cercetare la fel de riguroasă şi la noi, s-ar constata că în România situaţia fugarilor spre libertate a fost cu mult mai gravă. Şi nu e nevoie de o statistică pe aproape jumătate de secol, ca în cazul Germaniei, ci se poate lua în calcul un interval mult mai scurt. Un indiciu a fost prezentat, cu câţiva ani în urmă, de Doina Magheţi, la Şcoala de Vară de la Sighetul Marmaţiei, organizată de Fundaţia Academia Civică, susţinând că în numai un deceniu, din 1980 până în 1989, au încercat să fugă peste graniţa de vest a ţării noastre nu mai puţin de 16.000 de oameni. Dintre aceştia, 12.000 au fost prinşi. De aici şi laitmotivul cărţii pe care Doina a scris-o împreună cu Johann Steiner – „relatări de la cea mai sângeroasă graniţă a Europei”. Ideea aceasta a fost susţinută, încă din anii ’80, de Asociaţia Internaţională pentru Drepturile Omului şi de Organizaţia Catolică „Biserici în pericol – ajutor pentru preoţii din Est”, care au arătat că numai în cursul anului 1988 fuseseră împuşcaţi sau înecaţi în Dunăre cel puţin 400 de români. Presa occidentală vorbea în acele timpuri de un adevărat exod spre lumea liberă, Frankfurter Allgemeine Zeitung lansând o cifră impresionantă – 12.500 de fugari din România. Doar într-un singur an – 1988.

„Nu se va afla niciodată adevărul”

Revenind la cifra supusă atenţiei de Doina Magheţi, de 12.000 de arestări între 1980 şi 1989, trebuie spus că nici în ziua de azi nu se ştie care a fost soarta acelor oameni, câţi dintre ei au murit, câţi au „scăpat” doar cu bătăi şi închisoare. Am avut, zilele trecute, o discuţie la telefon cu Doina Magheţi. Ea a publicat, după 1990, o serie de anchete despre graniţa însângerată din vestul României, în ziarul „Timişoara”, dar şi în volumul „Graniţa”, apărut în 2007. După atâţia ani de eforturi, Doina trage azi linie şi afirmă că „autorităţile nu vor să se afle adevărul despre ce s-a întâmplat, până în 1989, la graniţa de vest. Instituţiile statului se ascund după aprobări şi ştampile. Nu se ştie încă numărul exact al oamenilor care au murit, încercând să treacă frontiera”, spune femeia, pesimistă când e vorba de şansele ca ororile trecutului să fie cunoscute în totalitate. „Azi e o blazare totală în România, din cauza problemelor economice. Doar familiile celor morţi încă mai aşteaptă să afle adevărul, să ştie unde le sunt îngropate rudele. Cred că nu se va afla niciodată. Oricum, ce ştim e foarte puţin, în comparaţie cu tot ce s-a întâmplat în realitate”, adaugă jurnalista, susţinută de Johann Steiner, care în prefaţa cărţii lor aminteşte eforturile Societăţii Timişoara pentru elucidarea crimelor de la graniţa cu fosta Iugoslavie, din zona Jimbolia, constatându-se că multe dosare din perioada comunistă au dispărut, iar cei care ar fi trebuit traşi la răspundere au scăpat basma curată, după ce faptele lor, deşi abominabile, s-au prescris.

Fortăreaţa minată

Frontiera de vest a României are 994 de kilometri, dintre care 448 cu Ungaria şi 546 cu Serbia. Din totalul cu Serbia, 290 de kilometri sunt de-a lungul Dunării. Era un „sport extrem” să treci ilegal pe aici. Au rămas mărturii din anii ’50 despre felul în care autorităţile ridicaseră un adevărat zid care să despartă ţara de restul Europei. Acolo unde nu era cel puţin un fir de apă care să marcheze limita între ţări, ca o barieră naturală, s-a ridicat un gard de sârmă ghimpată, de doi metri înălţime. Terenurile din imediata apropiere erau minate, s-au instalat „cuiburi” de mitralieră, de unde se deschidea focul asupra intruşilor. Fuseseră construite turnuri, la o distanţă de 2,5 kilometri unul de altul, de unde soldaţii supravegheau hotarul. Mai era şi aşa-numita zonă de protecţie, de 50 de kilometri, de la frontieră spre interiorul ţării, în care nu aveau acces decât localnicii. Câmpurile de acolo erau cultivate cu plante care atingeau înălţimi mici, pentru ca eventualii fugari să nu se poată ascunde. Există informaţii din comuna timişeană Teremia Mare, al cărei teritoriu se întinde pe 12 kilometri de-a lungul frontierei cu Serbia. Se ştie azi despre cel puţin un ţăran care a murit din cauza terenului minat din dreptul localităţii sale. Omul se dusese cu animalele pe câmp, dar n-a fost atent, a călcat pe o mină şi a sărit în aer.

Liber pentru români de la Iugoslavia

Ar fi trebuit ca lucrurile să evolueze în bine, după Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, din 1975, de la Helsinki. România s-a angajat să schimbe regimul fronterelor sale, iar pedepsele aplicate celor prinşi să fie mai blânde. E drept că terenurile minate dispăruseră încă de la începutul anilor ’60, la fel şi cuiburile de mitralieră. O noutate la noi pentru anii ’70, a fost că „evadaţii” nu mai ajungeau în faţa tribunalelor militare. Fapta lor nu mai era considerată una politică. Riscau să stea cel puţin un an după gratii, dacă nu şi mai mult. Cum au păţit doi constănţeni, care au vrut să dispară la bordul unei ambarcaţiuni, pe Marea Neagră. Au fost condamnaţi la zece ani de temniţă. Un moment de cotitură apare în 1977, când fosta Iugoslavie decide să nu mai repatrieze fugarii din Romania, prinşi pe teritoriul sârbesc, deşi exista o convenţie de acest fel între cele două ţări. La fel va proceda şi Ungaria. Efectul s-a văzut imediat, prin „aglomeraţia” de la graniţa de vest. Sperând să bage spaima în cei care aveau de gând să fugă din ţară, Bucureştiul a înăsprit paza hotarului cu Serbia şi Ungaria. Granicerii primeau zile de permisie şi premii de până la 3.000 de lei, în funcţie de câţi „dezertori” reuşeau să prindă sau chiar să împuşte.

Maşina-buldozer, cu nouă pasageri

Vrei să scapi din lagăr. Cauţi cele mai năstruşnice metode. Michael şi încă nouă prieteni s-au urcat într-o Dacie, pe 15 mai 1979. Da, aţi auzit bine – nouă oameni într-o singură maşină! Şi ce maşină – câştigată la Loto. Proprietarul era convins că norocul îi va purta în continuare de grijă. Oamenii au luat un brăzdar de plug şi l-au montat pe „botul” Daciei. Devenise un buldozer. Aşa s-au apropiat de graniţă. Şoferul a pus presiune pe acceleraţie, bolidul străpungând bariera şi restul obstacolelor de la frontieră, de pe şoseaua Timişoara – Belgrad. Succes total! Grănicerilor sârbi nu le venea să creadă, când au oprit maşina, văzând câţi oameni au putut să coboare din „limuzină”. Era ca într-un gag din comediile interbelice. Alţii se apropiau de frontieră în combine, în tractoare, iar la momentul oportun o zbugheau spre hotar. Frantz a traversat Dunărea pe o saltea pneumatică. S-a răsturnat, pierzându-şi vâslele, dar a reuşit să-şi reia locul şi a vâslit cu mâinile goale spre libertate.

Spre graniţă cu preotul în frunte

Altul şi-a transformat maşina în tanc. A pus în dreptul geamurilor tablă. Chiar şi pe parbriz, care era străpuns într-un singur loc de o ţeavă. Prin gaura aceea vedea şoferul pe unde merge. A forţat graniţa spre Ungaria, în dreptul localităţii Foieni, din judeţul Satu Mare. Grănicerii au deschis focul, dar n-au avut ce face până la urmă. O femeie a avut curajul să-şi ia toţi cei şase copii într-o barcă, pe Dunăre. Au fost femei care aveau pruncul în pântec şi totuşi s-au încumetat la o asemenea încercare. Un caz cu totul excepţional s-a petrecut în satul timişean Dolaţ, la 28 august 1979. După slujba de la biserică, 21 de enoriaşi, majoritatea tineri, au pornit, cu preotul în frunte, spre graniţă. Fusese aranjată din timp evadarea din comunism. Un apicultor legase de copaci nişte hârtii în formă de săgeţi, pentru marcarea celui mai sigur traseu. Au fost la un pas de eşec. Unii ciobani, colaboratori ai autorităţilor, asmuţiseră câinii pe fugari. Dar totul s-a terminat cu bine.

Adunare populară pentru înfierarea fugarilor

Dar nu toţi au avut noroc. Robert a fost bătut zile la rând într-un pichet de grăniceri. Acolo era o cameră de tortură. Când i se dădea mâncare, nişte lături, grănicerii nu uitau să scuipe în farfuria lui. Dieter a ajuns acasă, după o noapte de bătaie. Soţia nu l-a mai recunoscut. Avea faţa desfigurată. Fusese lăsat să zacă pe o stradă din centrul oraşului Jimbolia, să vadă lumea ce păţesc „trădătorii”. Aşa se întâmpla şi cu unii dintre cei ucişi pe graniţă. Cadavrele lor erau „păstrate” mai multe zile, „la vedere”, pentru ca trecătorii să înveţe „lecţia”. Câţiva oameni – bărbaţi şi femei – au fost prinşi la doi paşi de graniţa sârbească, bătuţi şi interogaţi, după care au fost folosiţi pe post de „personaje negative” într-un „spectacol” organizat în comuna timişeană Teremia Mare. O adunare populară, cu muncitori şi ţărani. De la tribună le-a vorbit un ofiţer de Miliţie, explicându-le de ce nu e bine să plece din ţara lor. Nu era zi în care să nu treacă o coloană de 40 sau 50 de oameni, prinşi de grăniceri, care erau duşi în coloană la Miliţie, la Securitate, pentru a fi interogaţi, povesteşte azi un localnic din Sânnicolau Mare.

Preţul libertăţii

Libertatea se plătea scump. Cu bani. Când salariul era, în anii ’80 ai României comuniste, de vreo 2.000 de lei, o călăuză de pe graniţa de vest câştiga cel puţin 20.000 de lei, la un singur „transport”. Tariful urca şi la 60.000 de lei, în funcţie de cât de mare era grupul „escortat”, dar şi de riscurile fiecărei operaţiuni în parte. La borcanul cu miere puseseră botul şi ofiţeri din trupele de grăniceri, deveniţi ei înşişi călăuze. Ba chiar şi ţăranii din satele sârbeşti intraseră în această „industrie”, devenind ghizi pentru românii dornici de libertate.

Urmele de gloanţe, decupate de legişti

Cel mai greu e să vorbeşti despre morţi. Câţiva din foştii administratori ai cimitirului Poiana Stelei din Orşova au văzut ororile din timpul comunismului. Cadavrele celor care încercaseră să fugă din ţară. Trupuri ciuruite de gloanţe, umflate de apă, tăiate de şalupe. Zeci de anonimi, în fiecare an – bărbaţi, femei, copii – transportaţi în camioane, aruncaţi în câte o râpă şi acoperiţi cu pământ, fără cruce. Dacă era vorba de moarte provocată de armă, cadavrul trecea mai întâi pe la morgă. Legistul decupa de pe trupul mutilat urmele gloanţelor, să nu se ştie cum i s-a luat viaţa acelui om. Poate că va veni totuşi o zi când mormintele lor nu vor mai tăcea…

 

Citeşte şi „De ce stăteaţi cu faţa spre interiorul ţării şi nu spre ţara vecină? Pe cine păzeaţi, de cine?”

Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă