Murray Engleheart este unul dintre cei mai respectaţi cronicari muzicali din Australia, iar Arnaud Durieux este jurnalist şi are cea mai bine pusă la punct şi completă arhivă cu materiale foto şi nu numai. Împreună cei doi au scos în 2006 o biografie exhaustivă a trupei, care a fost autorizată de AC/DC. Versiunea românească a cărţii a apărut de curând la Editura Victoria Books, sub forma unui volum de aproape 500 de pagini, însoţită de numeroase fotografii color.
Familia Young, tentată de pachetul de 10 lire sterline a cordat de guvernul australian
Cartea debutează cu o istorie a familiei celor doi chitarişti de la AC/DC, fraţii Angus şi Malcolm Young. În 1963 familia de proletari britanici William Young s-a decis să părăsească Marea Britanie în favoarea Australiei, profitând de pachetul de imigrare de 10 lire sterline oferit de guvernul de la antipozi; la data aceea, Angus avea 8 ani, iar fratele său Malcolm 10 ani. Dar nu cei doi viitori chitarişti de la AC/DC vor înregistra primul succes în industria muzicală, ci fratele lor mai mare George, a cărui formaţie „Easybeats” a atins, în anii ’60, notorietatea mondială cu hitul „Friday on my Mind”. Din nefericire, succesul nu a fost de durată, formaţia intrând în anonimat în momentul în care s-a orientat spre ritmuri mai pretenţioase. George, în calitate de frate mai mare, a fost cel care i-a călăuzit din umbră, la început, pe fraţii săi mai mici, prin jungla showbizului.
În Australia muzica lor a fost adulată preponderent de femei
Portretele celor trei membri, aşa cum se desprind din carte, sunt în acord cu muzica pe care o cântă – ridicaţi din clasa muncitoare, băieţii nu se dau în lături de la a intra în diverse încăierări, spun lucrurilor pe nume şi preferă alcoolul (whisky şi bere) drogurilor. Angus, la cei 1,60 ai săi, este impulsiv şi ambiţios; Malcolm este calculat şi ferm, iar solistul Bon Scott este un gentleman cu apucături de huligan, a cărui obsesie sunt femeile – „nu putea rămâne mai mult de o noapte cu o femeie”, spun cei doi jurnalişti. Primul disc al trupei, „High Voltage” (1975), le aduce succesul în Melbourne, capitala rock-ului australian. Notorietatea lor depăşeşte graniţele oraşului după ce, în timpul unei emisiuni muzicale TV („Countdown”), Bon apare îmbrăcat în şcolăriţă. În chip bizar, în Australia piesele AC/DC din această perioadă electrizează în special publicul feminin – astfel încât când Bon, costumat în Tarzan, se bălăngăne legat de o frân-ghie deasupra publicului, este înşfăcat de adolescente isterizate: „Când s-a întors pe scenă mai avea pe el doar suspensorul. Au smuls hainele de pe el”.
În 1975 NME şi Melody Maker au evaluat AC/DC ca fiind „o glumă proastă”
La sfârşitul anului 1975 trupa iese în faţă cu albumul „TNT”, care dă măsura originalităţii, iar succesul acesteia devine, în fine, naţional, albumul ajungând pe locul 1 în topurile australiene de vânzări; concertele sfârşesc, asemenea meciurilor englezeşti, cu încăierări şi vandalizări ale sălilor în care se ţin. „Angus a suportat cu greu apostrofările unui localnic venit la spectacol, dar mai târziu, urmat de membrii echipei din turneu, a plecat să se răzbune şi i-a încolţit pe recalcitranţi. Problema era că încăierarea a avut loc la doar câţiva metri de secţia de poliţie locală”, motiv pentru care Angus îşi va petrece restul nopţii în celulă. După apariţia albumului „Dirty Deeds” (1976), ambiţioasa trupă nu mai pierde vremea în Australia şi, în aprilie 1976, pleacă să-şi încerce norocul în Anglia, unde a luat-o de la zero, ca o formaţie din provinciile rurale, „de colo-jos”, cum îi etichetează dispreţuitor presa muzicală britanică. La acea dată Anglia traversa epoca punk, iar formaţia a fost asimilată acestui curent, mai exact, a fost considerată „prea punk pentru rockeri şi prea rock pentru punkişti”. Însă spectacolele de dinamită ale trupei, precum şi show-ul electrizant al fraţilor Young au fost foarte bine primite de public – asta, deşi sound-ul puternic, dar rudimentar, al trupei nu a impresionat cronicarii de la revistele de specialitate: „Pentru mulţi ziarişti, AC/DC era o glumă proastă… «NME» şi «Melody Maker» aveau o atitudine foarte rece la adresa trupei”. Succesul englez al trupei porneşte, aşadar, de jos, fapt care, finalmente, a obligat cronicarii să reevalueze prestaţia trupei. „Era oficial: în UK formaţia era o trupă pentru băieţi. Adolescentele isterice rămăseseră în Australia”.
În 1976 Rolling Stones declară trupa „un minim absolut”
Anglia fiind cucerită, trupa porneşte într-un turneu european. „O să tratăm publicul de parcă am fi detaşamantele de asalt şi vom fi ca Gestapo-ul pentru fetele de trupă”, declara Bon în august 1976. Turneul este un succes de proporţii, însă ultima ambiţie a trupei, aceea de a atinge succesul şi în SUA, se lasă aşteptată, deşi formaţia are din Australia un contract cu casa de discuri americană Atlantic. Single-ul „It’s Long Way To The Top”, lansat în SUA, nu face impresie, Rolling Stones decretând hard-rock-ul trupei „un minim absolut”. În 1977 este lansată ediţia internaţională a albumului „Let There be Rock”, cu care formaţia pleacă în turneu în SUA şi Europa; un succes notabil este înregistrat în sudul conservator al Americii, mai exact, în Texas, dar nu şi în Miami, după cum îşi aminteşte managerul Michael Browning: „Eram la Miami şi practic ne-au plătit ca să nu apărem pe scenă. Atât de mult însemnam noi pentru ei! Uite. Luaţi de aici 1.500 dolari şi ştergeţi-o!”.
Brian Johnson, angajat de AC/DC cu 170 lire sterline săptămânal
Nici „Powerage” nu-i impre-sio-nează pe cei de la Atlantic, care lansează totuşi o ediţie pentru SUA a albumului. Succesul vine, ca şi în Anglia, de jos în sus, trupa ajungând să cânte în deschidere la trupe mai vizibile. „Lumea venea să-i vadă pe Aerosmith, dar pleca luată pe sus de AC/DC”, îşi amintea în 1985 unul dintre omaenii din staff-ul Aerosmith, Peter Mensch. Show-urile sunt în nota obişnuită, cu „bere, bătăi şi rock and roll”, membrii formaţiei luându-se la harţă cu spectatorii. „Era straniu. Se declarau fani, dar veneau acolo ca să mă hărţuiască, pentru că le plăcea; «arată aşa de bine când e supărat», spuneau despre mine. O dată îmi amintesc că m-am tăiat la picior şi omul, care îmi dăduse o grămadă de bătaie de cap toată seara, m-a dus la spital”, rememorează Angus. „Highway to Hell” (1979), ultimul album scos cu solistul Bon Scott, chiar dacă este străbătut de aceeaşi energie primară, este mai atent cu publicul american. AC/DC se află la vârful carierei, albumul devenind cel mai bine vândut album al trupei de până atunci. Moartea accidentală a lui Bon Scott, intoxicat cu alcool şi găsit mort pe bancheta maşinii unui prieten de-al lui, în dimineaţa zilei de 20 februarie 1980, nu pune punct ascensiunii grupului, care îşi găseşte un nou solist, Brian Johnson. Acesta este practic cumpărat de Atlantic de la casa de discuri Bus Records pe o „mică avere”, iar AC/DC îl angajează cu 170 lire pe săptămână. Cu Brian Johnson şi albumul „Back in Black”, închinat memoriei lui Bon Scott, începe o nouă etapă în cariera AC/DC. O etapă pe care vă invit s-o des-coperiţi singuri citind cartea jurnaliştilor Murray Engleheart şi Arnaud Durieux.
