America şi Israelul au declanşat primul război cibernetic din istorie

La fel cum a fost prima ţară care a detonat bomba atomică, Statele Unite şi Israelul sunt primele ţări care au folosit arma cibernetică împotriva instalaţiilor nucleare ale Iranului, afirmă corespondentul-şef al New York Times la Washington, David E. Sanger, într-o carte apărută ieri, care oferă detalii despre operaţiunea secretă „Jocurile Olimpice” şi despre „fiara scăpată din cuşcă” Stuxnet.

În vara anului 2010, un virus nou s-a răspândit cu rapiditate în întreaga lume prin intermediul Internetului. Ex­perţii în securitate ciber­ne­tică chemaţi să îl studieze şi să încerce să descifreze din ce este alcătuit şi cum funcţionează ştiau că virusul provenea din Iran şi era cauza unei defecţiuni majore a centrifugelor de îmbo­găţire a uraniului din laboratoarele subterane ale centralei de la Natanz, în Iran. Ei au numit virusul Stuxnet şi au indicat drept cel mai probabil vinovat Israelul. Puţini îşi puteau imagina că Stuxnet nu este decât o eroare dintr-o opera­ţiune ofensivă mai vastă de­clan­­şată încă din perioada ad­minis­traţiei Bush împotriva Iranului, denumită „Jocurile Olimpice” şi declanşată în comun de SUA şi Israel. Este pentru prima oară în istorie când o astfel de armă sofisticată este desfăşurată pe o scară atât de largă cu obiective destructive, uneori nu numai electronice, ci chiar fizice. Dar eroarea care a stat la baza „evadării” Stuxnet conţine totodată şi un avertisment privind pericolele pe care le presupune scăparea de sub control a unei astfel de tehnologii, care s-ar putea întoarce cu uşurinţă împotriva creatorilor ei şi a întregii civilizaţii occidentale. Ironia face ca tocmai o asemenea scăpare de sub control a demonului nuclear să fie principalul motiv pentru care americanii şi israelienii au dezvoltat arma cibernetică. Programul nuclear iranian, ca şi cel nord-coreean, ca şi cel libian defunct din perioada lui Gaddafi au aceeaşi origine: au fost cumpărate de pe piaţa neagră de la Abdul Qadeer Khan, şeful programului nuclear pakis­tanez, devenit furnizor de tehnologie nucleară pentru orice nebun care se arată dispus să cumpere.

Decizia lui Bush

Decizia privind declanşarea „Jocurilor Olimpice” a fost luată în 2006 de preşedintele George W. Bush, care – scrie Sanger – avea foarte puţine opţiuni privind contracararea programului nuclear iranian. Pe de o parte, toate evaluările militare arătau că un atac convenţional va inflama şi mai mult situaţia într-o regiune deja inflamată de războiul din Irak, în pofida faptului că vicepreşedintele Dick Cheney îi ceruse în mod repetat lui Bush să declanşeze un atac împotriva instalaţiilor nucleare iraniene. Pe de altă parte, aliaţii europeni ai Ame­ricii erau cel puţin reticenţi să se alăture Casei Albe pentru impunerea unui regim drastic de sancţiuni economice împotriva Teheranului, parţial din raţiuni economice, parţial din cauza ostilităţii faţă de un preşedinte care îşi pierduse credibilitatea după eşecul monumental de a găsi armele de distrugere ale lui Saddam Hussein în Irak. Iranienii au mirosit, se pare, vulnerabilitatea lui Bush şi au reluat îmbogăţirea uraniului. Preşedintele Mahmoud Ahmadinejad a organizat chiar o vizită de televizată la una din instalaţiile nucleare unde s-a lăudat cu planurile de construire a 50.000 de centrifuge. Pentru o ţară care are un singur reactor nuclear, la care utilizează combustibil rusesc părea suspect să pretindă că scopurile programului sunt exclusiv civile. Mult mai probabil părea scenariul nord-coreean al cărui deznodământ a fost construirea a cel puţin două sau trei bombe nucleare.

În aceste condiţii, gene­ralul James E. Cartwright – care în­fiinţase o mică unitate cibernetică în cadrul Comandamentului Stategic al Statelor Unite, responsabil pentru cea mai mare parte a forţelor nucleare americane -, a adunat o echipă de responsabili în domeniul informaţiilor împreună cu care a prezentat preşedintelui Bush şi echipei sale de securitate naţională o idee radicală care presupunea construcţia unei cyberarme mult mai sofisticate decât orice construiseră americanii până atunci.

Scopul era obţinerea accesului la sistemul de control computerizat al complexului nuclear industrial de la Natanz, depăşind spaţiul care desparte sistemele computerizate de control al centrifugelor – complet izolate de orice acces la Internet – de restul lumii.

În prima etapă trebuia dezvoltat un cybercod care urma să funcţioneze ca un „senzor de locaţie” în interiorul computerelor folosite de iranieni – construite de germanii de la Siemens şi de o companie iraniană – pentru a realiza o hartă cibernetică a operaţiunilor de la Natanz şi a înţelege modul în care acestea controlează centrifugele. Cum conexiunile sunt complexe, trebuia ca americanii să înţeleagă fiecare circuit pentru a le putea controla. Ulterior, „senzorul de locaţie” trebuia să „telefoneze acasă”, adică să transmită un mesaj la cartierul general al Agenţiei Naţionale de Securitate (NSA) în care să descrie structura şi ritmurile cotidiene ale instalaţiilor de îmbogăţire. Aşteptările erau însă destul de slabe. Potrivit unuia dintre participanţii implicaţi, scopul iniţial nu era decât să „arunce un pic de zahăr” în rezervorul maşinăriei nucleare iraniene. Bush însuşi era sceptic dar, în lipsa altor opţiuni, a autorizat programul.

Intră în scenă Israelul

Au trebuit să treacă mai multe luni pentru ca „senzorii” să-şi facă treaba şi să trimită înapoi acasă informaţiile care au alcătuit planul electronic al directoarelor care controlau centrifugele aflate sub pământ.

De aici însă, NSA a început să lucreze împreună cu o unitate a armatei israeliene – Unitatea 8200 – ale cărei cunoştinţe tehnice rivalizau cu cele ale NSA din două motive. Pe de o parte, singura modalitate de a-i împiedica pe israelieni să declanşeze un atac militar împotriva Iranului era să-i convingă că noul front cibernetic va funcţiona, iar pe de alta pentru că israelienii dispuneau de informaţii – se pare mai amănunţite decât CIA – despre activităţile de la Natanz şi americanii considerau aceste informaţii „vitale” pentru succesul operaţiunii. În curând cele două echipe aveau să dezvolte un virus de 50 de ori mai mare decât orice virus obişnuit, pe care americanii aveau să-l numească, simplu, „the bug”.

Pentru a-l testa, americanii aveau nevoie de o replică a instalaţiilor de la Natanz. Din fericire, aveau la dispoziţie centrifugele pe care le aduseseră din Libia în 2003 când Gaddafi a renunţat la programul nuclear de teamă să nu aibă aceeaşi soartă ca Saddam. Gaddafi a avut o soartă încă şi mai cumplită decât Saddam, dar mulţumită lui şi deciziei sale din 2003 americanii au fost în măsură să construiască replica dorită. Când „the bug” a fost introdus, acesta a produs asemenea haos în sistem încât centrifugele s-au distrus fizic. Când rămăşiţele unei astfel de centrifuge au fost puse pe masa lui Bush, susţine fostul director al CIA Michael V. Hayden, a devenit limpede că „cineva trecuse Rubiconul”. „Acesta a fost primul atac major în care un cyberatac a fost folosit pentru a produce distrugeri fizice.”

Pentru a introduce virusul în sistemul de la Natanz, americanii şi israelienii trebuiau să se bazeze pe ingineri, muncitori „şi alţii”, scrie Sanger, atât spi­oni, cât şi „complici fără voia lor” care aveau acces în interiorul complexului. În cele din urmă virusul a fost introdus cu succes, pentru că „se pare că există întotdeauna un idiot la dispoziţie care nu se gândeşte prea mult la flash-ul USB pe care îl poartă cu el”, după cum a declarat unul din autorii planului.

Atacurile iniţiale au fost reduse în dimensiuni, dar au fost suficiente să creeze confuzie printre iranieni, mai ales că nu semănau între ele. Iranienii au închis întregi linii de producţie şi au ajuns până acolo încât să se suspecteze unii pe alţii de sabotaj. Până la încheierea mandatului lui Bush, nu se realizase însă nici o distrugere de proporţii. Cu toate acestea, deşi iniţial fusese sceptic, Bush l-a chemat la el pe Obama cu câteva zile înainte de inaugurarea acestuia din urmă şi l-a rugat să menţină sub mandatul său două programe secrete: Jocurile Olimpice şi atacurile cu drone din Pakistan. Obama nu numai că le-a menţinut, dar le-a şi dezvoltat la proporţii nemaiîntâlnite pe amândouă.

Stuxnet

În vara lui 2010, la scurtă vreme după ce o nouă variantă a virusului fusese introdusă cu succes la Natanz, acesta „a reuşit să scape ca un animal de la zoo care a găsit cheile cuştii”, scrie Sanger. Virusul nu fusese gândit niciodată să părăsească sistemele de la Natanz, dar, din cauza unei erori de codificare, acesta şi croit drum până în compu­terul unui inginer al complexului. Când acesta a ajuns acasă şi şi-a conectat computerul la Internet, s-a dezlănţuit haosul. Virusul nu a reuşit să identifice noul mediu electronic în care se afla şi s-a răspândit cu viteză în întreaga lume, ca în filmele de groază în care un experiment scăpat de sub control şterge de pe faţa planetei întreaga populaţie într-o lună. Iniţial, americanii i-au suspectat pe israelieni – vicepreşedintele Joe Biden fiind absolut convins că aceştia au mers prea departe -, dar, scrie Sanger, nu se ştie cine a fost la originea erorii. Cert este că Obama s-a gândit serios să anuleze Jocurile Olimpice, dar în cele din urmă a ordonat continuarea atacurilor. După nici o săptămână, o versiune nouă a virusului avea să distrugă aproape 1.000 din cele 5.000 de centrifuge iraniene. Jocurile Olimpice continuau să se desfăşoare.

Entuziaştii Jocurilor Olimpice cred că războiul cibernetic ar trebui extins la Al Qaeda, Siria, Coreea de Nord sau chiar China, dar întrebările rămân. Vor inaugura Jocurile Olimpice o nouă eră a războiului aşa cum s-a întâmplat cu Little Boy, bomba de la Hiroshima sau se va dovedi o teribilă greşeală care va aduce civilizaţia înapoi în epoca premodernă?